Vin acasă o dată în doua-trei luni. Se mai întâmplă să ajung într-o librarie să văd dacă a apărut o carte despre care am citit într-o revistă sau pe care mi-a recomandat-o cineva. Este vorba de obicei despre cărți publicate recent, ale autorilor contemporani.

Ultima dată căutam o carte a autoarei Herta Muller, una pe care nu o citisem. Din păcate, deși autoarea a publicat deja în jur de 10 cărți în România în limba română, în librăria din Chișinău am găsit doar două, cele mai cunoscute, cele mai citite. Desigur, le citisem deja. Și nu, nu este vorba despre o autoare dinafară, Herta Muller este de origine din România și scrie despre realitățile din perioada lui Ceaușescu. Mai mult, este câștigătoarea premiului Nobel pentru Literatură pentru 2009.

M-am uitat și după seria de Mario Vargas Llosa, la fel, 1-2 cărți, cele mai căutate și cele mai mediatizate. Chuck Palahniuk, o singură carte, nereprezentativă pentru fenomenul pe care l-a creat autorul, acesta fiind supranumit Kafka al zilelor noastre. Ana Gavalda, nimic. Carlos Luis Zafon, nimic. Pascal Bruckner, nimic. Pe de altă parte, literatura clasică de toate culorile se găsea din plin pe rafturi, asteptându-și cu eleganță și demnitate cititorii în etate.

În aceste condiții, cum putem cere tinerilor să citească, dacă nu le oferim decât literatura părinților și bunicilor lor? Aceasta este, desigur, imperios necesară, însă nu suficientă. Într-adevăr, ne construim fundamentul cultural cu autori ca Eminescu, Dostoievski, Tolstoy și Baudelaire. Însă o casă doar cu fundament nu poate găzdui prea multe suflete.

Pe lângă cărțile MUST-READ tinerii trebuie să-și identifice direcția literară preferată, genul de carte, genul de autor, stilul care îi captivează. Dar atâta timp cât cărțile in-trend nu se găsesc în librării în limba lor, cum ar putea să depășească fundamentul clasic și să construiască o casă a culturii ân interiorul lor?

Mai mult decât atât, in unele librării din Capital am găsit raftul în limbă română redus la un dulăpior. Uitându-mă alături, cărțile în limbă rusă erau de cel puțin două ori mai multe. Și dacă nu știu să citesc în rusă? Nu mai am ce să citesc? Trebuie să caut pe cineva care locuiește în România și să-l rog să mi le trimită? Dar câți dintre ținerii din R. Moldova sunt dispuși să facă acest efort fizic, psihic și financiar?

Cred că trebuie să ne asumăm cu toții un mare adevăr: acela că cererea de carte este mică, în rândul tinerilor. Dar că nici oferta de carte în limbă română pe gustul tinerilor nu este mare. Este un cerc vicios care poate fi rupt doar de niște oameni curajoși, în fruntea unor edituri curajoase.

Până atunci, ce aș putea să recomand? Să încercam să căutăm pe internet variantă web a cărților care ne interesează, să nu ne dezamăgim atunci când nu le găsim direct pe raft. Să întrebăm de prieteni, să învățăm să împrumutăm cărți și să le dăm înapoi. Să aducem cărți dinafară dacă este nevoie, până când ofertă de carte românească din țară va egală cererea. Și între timp, să citim fraților, să citim.