“Transnistria, încotro?”,mă gândesc la genericul acestei rubrici fiind la birou și visând la bunătățurile pe care le face mama în ajun de Paște. Diseară merg acasă și, indiferent dacă s-au înțeles sau nu Ștanski cu Carpov în legătură cu circulația liberalizată în perioada sărbătorilor de Paști, diseară voi trece prin patru posturi vamale și două 2 de pacificatori. La intrarea în orașulTighina și la ieșire din oraș spre localitatea mea. Și așa în fiecare an…

În ultimii 2-3 ani, conflictul transnistrean, iubit să fie numit de analiști înghețat, parcă prinde a se dezgheța. Dar nu de tot. Și nu știu care formă a conflictului e mai periculoasă –înghețată sau semi-înghețată, cum e acum. Săptămânal au loc întâlniri cu reprezentanți ai Tiraspolului și Chișinăului, ședințe CUC, se investesc bani europeni pe ambele maluri ale Nistrului, iar lucrurile rămân aproape neschimbate. Iar cel mai grav, după mine, e că oamenii s-au resemnat – și de pe o parte și de pe alta a Nistrului. Există vămi, soldați înarmați între noi – bine, încercăm să nu le vedem, închidem ochii și așteptăm cuminți să ne fie verificate actele și să ajungem dintr-o localitate înalta. Ei cu ei și noi cu noi, ca să parafrazăm celebrul slogan. Voi aveți bături alcoolice, țigări și benzină mai ieftine – venim în stângaNistrului la cumpărături.Noi avem f ructe, legume, servicii mai ieftine - veniți la noi la cumpărături. Ai voștri vor cu Moscova, ai noștri vor cu Bruxelles-ul – bine, ce avem noi cu asta? Separați, dar prieteni.

Nu există un conflict între oameni, dar nici nu suntem împreună. Nici măcar concubinaj, mai degrabă – divorț amiabil, în care ambii parteneri rămân prieteni și colaborează. Și aceasta e cel mai grav.

Iar pe fundalul acestui divorț amiabil și a resemnării mioritice au de suferit mii de oameni nevinovați. Pentru țăranii care nu-și pot cultiva pământurile această suferință s-a transformat într-un chin zilnic, pentru elevii și profesorii din liceele cu predare în grafia latină – suferința s-a transformat în teroare, iar pentru ceilalți – în obișnuință.

Unde se află cheia soluționării? Nimeni nu știe. Cert este că cu cât înaintăm în negocieri, cu atât la lumină ies mai multe probleme, pe care, se pare, nu pot să le rezolveni cu autoritățile de la Chișinău, nici partenerii internaționali implicate înformatul 5+2. De cealaltă parte, dacă nu identificiși nu vorbești despre probleme – acestea se agravează. Pentru oamenii care locuiesc în regiunea transnistreană însă nu e suficient ca problemele lor să fie recunoscute, ei așteaptă soluții.

Pe fundalul acelorași negocieri, sute de cetățeni moldoveni sunt deținuții legal în penitenciarele din stânga Nistrului, mii de tineri, care dețin și cetățenia Republicii Moldova, sunt înrolați ilegal în structurile paramilitare ilegale de la Tiraspol, iar conducătorii țării nostre, membrii ai Parlamentului, Guvernului nu pot merge la familiile sau rudelelor din estul țării.

Uniunea Europeană le vinde transnistrenilor promisiuni pentru o viață mai bună, în timp ce Rusia transferă bani, zi de zi, pentru infrastructură, pensii și clădiri sociale. Generozitate maximă, în contextul în care Rusia n-a scăpat deloc de sărăcie, iar societatea rusă nu este nici pe departe un model de bunăstare și siguranță sociale.

ÎncotroTransnistria? Și Bruxelles-ul, și Moscova trage la turta lui, iar oamenii continuă să-și trăiască viața în continuă nesiguranță.