Grație României, am avansat și suntem alături de Ucraina și Georgia pe lista statelor-candidat pentru aderare la UE. Tot grație României, riscăm mai puțin din cauza războiului din Ucraina și crizelor generate de acest război. România este azi mai mult decât un avocat al R. Moldova în lume. Ne e și scut, și spadă. E cel mai mult de ce am avea nevoie, cu un război alături, în care Rusia stă cu ochii pe Odesa”.

„Unirea. Ce mai așteptăm?” – într-un alt articol, din Gazeta de Chișinău, autorul Adrian Ciubotaru subliniază că „Unirea este necesară, acum mai mult ca oricând. Fără discursuri, fără „consultări“ prealabile, fără cultivarea unei stări de spirit „favorabile“ ș.a. „proceduri“, ritualuri și „mecanisme“ menite cam aceluiași rezultat ca și toate proiectele comune, panromânești, de după 1991 – nația noastră, oriunde s-ar afla, a demonstrat în repetate ocazii că nu-și dorește binele colectiv. Nu și-l dorește, dar tocmai de asta are nevoie de ceva ce i-ar pune, în sfârșit, osul la bătaie. Ceva ce ar scoate-o din amorțeală, din bășcălioasa ei suficiență, din neroada admirație a profilului ei istoric cântată pe un ton de operetă. Mulțumirea de sine a scarabeului de pe cea mai înaltă bilă de bălegar. Avem nevoie de Unire așa cum, uneori, o echipă din lumea a treia a fotbalului așteaptă Cupa Mondială ca să facă praf o mare campioană. Pentru că nu vrea să facă statistică, ci istorie. Românii (toți) au picat acum într-o grupă cu o campioană pe picioare de lut. Ce mai așteaptă?”

 „Patrioții” Moldovei, de la Iurie Roșca la Ilan Șor: politicienii care au făcut jocurile Moscovei la Chișinău. VERIDICA constată că în cei 31 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, în 1991, Rusia a avut mereu oamenii săi printre reprezentanții clasei politice și administrației de la Chișinău, la cele mai înalte niveluri - de la președinți la miniștri și șefi de departamente. Unii dintre ei nici nu au încercat să ascundă relația lor cu Moscova, alții par să-și fi jucat foarte bine rolul, plasându-se în fruntea unor mișcări naționale și proeuropene, ceea ce, probabil, i-a permis Rusiei să controleze anumite procese politice din interior. Cazul cel mai cunoscut pare a fi cel al lui Iurie Roșca, altădată liderul principalei forțe politice proromânești și proeuropene în Basarabia, iar astăzi unul din cei mai înflăcărați susținători ai ideilor lui Aleksandr Dughin, ideologul numărul unu al Kremlinului și promotor al „lumii ruse”. Unii s-au developat și au ajuns să fie cercetați pentru trădare, în cazul altora putem doar presupune care a fost relația lor cu Rusia și misiunile pe care l-au avut de îndeplinit. Unii au făcut jocul Moscovei benevol, alții, poate, siliți de circumstanțe, cedând șantajului și amenințărilor. VERIDICA trece în revistă persoanele care au marcat scurta istorie a Republicii Moldova și, prin acțiunile pe care le-au întreprins, au contribuit, într-un fel sau altul, la menținerea Chișinăului în sfera de influență a Federației Ruse.

Portalul Zona de Securitate scrie despre „Fobiile lui Ignatiev, războiul și drepturile omului”. Jurnaliștii de pe malul drept au ocazii extrem de rare să îl aibă în fața microfonului pe pretinsului ministru de Externe. A fost pentru prima dată, după mai mulți ani, când jurnaliștii au fost invitați de către Biroul Politici de Reintegrarea să participe fizic la întâlnirile 1+1, notează publicația. Regimul de la Tiraspol nu și-a expus niciodată, de la invazia rusă în Ucraina, poziția față de această agresiune, Vitalie Ignatiev, aflat la Chișinău în fața jurnaliștilor de pe malul drept a fost pus în situația în care să ofere o apreciere a celor ce se petrec deja de 282 zile la hotar cu regiunea. Acesta, însă, a fost categoric în a nu pronunța cuvântul război, deși i-au fost adresate mai multe întrebări la acest subiect, de fiecare dată Ignatiev declara că nu poate comenta acest subiect. În tot acest timp, regimul s-a vrut a fi perceput ca unul neutru față de agresiunea rusă, refuzul, premeditat, al lui Ignatiev de a pronunța cuvântul război și de a nu recunoaște că este cetățean la Ucrainei, a dat de înțeles fără loc de interpretare de partea cui este regiunea separatistă, susținută militar, politic și economic de către Federația Rusă. Un alt subiect tabu pentru regim este cel al Încălcării drepturilor omului, la care la fel, nu a fost oferit niciun răspuns. Zona de Securitate l-a întrebat pe reprezentantul Tiraspolului despre situația cetățeanului Victor Pleșcanov, întrebarea la care acesta s-a eschivat să răspundă. Cazurile de „condamnare” ale locuitorilor din stânga Nistrului pentru fapte de „incitare la extremism” sau alte fapte similare, au loc tot mai des, iar victimele acestui fenomen nu au posibilitate să-și apere drepturile sale. Cazurile lui Mihail Ermurachi, Ghenadie Ciorba, Alexandr Samonii, Pavel Dogari, Larisa Kalik, Boris Babaian și alții. Persecuții care au fost ”legalizate” de către Vadim Krasnoselskii odată cu aprobarea în martie 2020 a așa-numitei ”Strategii de combatere a extremismului în regiunea transnistreană”.