„Înainte de a-i ridica, pe vremea foametei când a murit atâta lume, bunica mea a reușit să țină o vacă, pe care o hrănea cu cioclejii rămași pentru foc. Vaca avea ceva să mănânce și dădea niște lapte și cu asta s-a ținut. Într-o seară a ieșit afară, în drum, să aducă niște apă de la fântână. A văzut lângă gard o mogâldeață. Era o fată aproape moartă, murea de foame. A luat- bunica în casă, i-a dat o cană cu lapte, a readus-o la viață. I-a spus ca în fiecare seară să vină să-i dea cănuța aceea cu lapte, măcar atât să se țină sufletul acestui om. În felul acesta a scos-o pe această fată din foamete.

Dar când a venit perioada cu ridicarea, această fată era activistă și ea a pus iscălitura ca Minuță Tofan și Ileana Tofan să fie ridicați și duși, fiindcă atunci când toată lumea murea de foame ei aveau vacă, deci erau avuți… A regretat foarte mult, țin minte că eram deja mare și de câte ori se întâlnea pe drum cu bunica mea, toată vremea zicea: „Mă rog de mă iartă, mamă Ileană”. Bunica mea era o femeie foarte blândă, bună la suflet, credincioasă, era fiică de preot, deci a iertat-o, nu a ținut niciodată, niciun fel de ură față de această femeie…

În noaptea când au fost ridicați, bunica fiind o femeie practică, nu s-a pierdut cu firea, a încărcat în mașină o putinică de brânză, în felul acesta nu au murit de foame în drum. Mulți au murit în drum și au fost aruncați pur și simplu din tren, nimeni nu a mai știut nimic de ei. Când au ajuns în regiunea Tomsk, au fost repartizați într-un sătuc rusesc, au trăit într-o baracă la început. Bunelul, care era trecut de 60 de ani, a lucrat la tăiat păduri. Bunica era femeie bătrână, dar a mai luat cu ea și semințe de roșii, castraveți, fasole. Ea și-a zis că oriunde m-or duce, tot pământ o să fie. Tot ce a adus din Moldova a răsădit acolo, a învățat și băștinașii să facă colțunași cu brânză. S-a împrietenit cu băștinașii, pentru că au înțeles că puterea e una, dar omul rămâne om, peste tot sunt și oameni cumsecade, oameni buni. Băștinașii se mirau foarte tare de ce i-au adus pe oamenii aceștia aici, de ce i-au strămutat de la locul lor, cu ce vină? Că nu vedeau să fie oameni răi, puși împotriva altcuiva.

Bunelul, lucrând la tăiat pădure, a rămas într-o noapte de ceilalți oameni, nu s-a întors la timp cu ceilalți în sat și s-a rătăcit prin taiga. Se înnoptase, dar avea chibrituri și a făcut un foc. L-au înconjurat lupii, așa a stat toată noaptea, punând pe foc, dar lupii n-au făcut un pas din loc.  S-a urcat într-un pin și până dimineața a stat acolo pe ger, dar a rămas în viață.  Dimineața l-au găsit oamenii. A trecut și prin cumpăna asta.

Bunica povestea că în primul an a plâns atâta că perna pe care dormea de la lacrimi putrezise. Se culca cu lacrimi, se trezea cu lacrimi, cu dorul de copii, cu dorul de țară, de satul natal”.

Emilia Plugaru a lansat în acest an cartea de poezii „A sunat aseară mama”, un volum de poezii de dor de casa părintească, de satul uitat, de părinți.

„Atunci au fost ridicați și duși, acum oamenii pleacă de bunăvoie. Leapădă satul, familia, copii, mame, părinți bătrâni și pleacă, spune Emilia Plugaru, autoarea poeziei „A sunat aseară mama” – o poezie devenită virală pe internet, citită de milioane de internauți:

M-a sunat aseară mama și mi-a zis că totu-i bine,

Are bani, are de toate, doar că-i este dor de mine...

M-a-ntrebat dacă-n străini viața este mai frumoasă,

Dacă nu mi-e dor de țară, dacă nu mai vin pe-acasă...

Nu, zic, mamă, nu mi-e dor, poate-un pic mi-e dor de tine...

Dar în rest, la ce să vin? Cine mă așteaptă, cine?

Așa e... răspunse mama, pe la noi a nins prin sat,

Ce frumos astăzi zăpada peste case s-a-nșirat...

Și am plâns, căci de zăpadă și de iarnă-mi este dor,

Dar oricum, chiar și așa, amintirile mă dor.

– Nu vin mamă, pe la voi, stă gunoiul după ușă,

Iar când vreți să faceți focul, vă mânjiți toți de cenușă.

Apă nu aveți prin case și fântânele-s secate,

Altfel lumea azi trăiește și așa nu se mai poate...

Mama, tristă, a șoptit: "Fă cum știi și fă cum poți,

Dar să știi, mi-e dor de tine și mi-e dor și de nepoți..."

– Lasă, mamă, trece dorul, poate-n vară voi veni,

Când o fi iarbă în luncă, când bujorul va-nflori...

Nu fi tristă și mai sună, dacă vrei și eu te sun,

Ți-am trimis bani și mâncare... un cadou mic de Crăciun.

– Hai, la revedere, mamă... a zis mama și a-nchis,

Parcă-o văd cum, în cămară, plânge-n hohot, știu precis.

Are lângă ea un câine și mai are și-un motan,

Îi iubește și toți trei fac Crăciunul an de an...

O fi poate-o săptămână de când mama nu-a sunat,

Mi-e în grijă, ce e oare? Și-am pornit la drum, spre sat.

Avioane, gări și trenuri, îmbulzeală, drumu-i greu,

După-atâta stres și lacrimi am ajuns... în satul meu.

Parcă nici nu-mi vine-a crede, ninge lin, drumu-i pustiu,

Totu-i alb, foșnește neaua, mică iar aș vrea să fiu...

Am strigat de pe la poartă: "Mamă, ce s-a întâmplat?"

A ieșit mama în ușă: "Telefonul s-a stricat..."

Două săptămâni cu mama, am uitat de țări străine,

Sunt din nou copilă mică, râdem, plângem și ni-i bine...