“Doresc să vă aduc omagiul meu și al tuturor gospodarilor satelor și de pe meleagurile unde trăiesc și cânt. (…) Am făcut multe, foarte multe turnee în lumea întreagă. Am fost în inima fierbinte a continentului african, în American, în Asia, am cântat în aproape întreaga Europă, dar mă întrebam deseori de ce nu duc cântecul meu unor oameni de care mă simt în primul rând legată prin spațiu și timp istoric și mai ales prin grai străbun”, rostea Sofia Vicoveanca, la 15 septembrie 1988, pe scena de Palatului ”Octombrie” din Chișinău, în prezența regretatului poet Grigore Vieru și a sute de basarabeni cărora zeci de ani li se interzisese să-și recunoască propria identitate.

”Dacă au curs lacrimi nu doar pe obrajii Sofiei Vicoveanca, dar și pe obrajii sutelor de basarabeni aflați în fața unui moment unic, al revelațiilor românești, într-un spațiu și timp în care era interzis să se vorbească despre rădăcinile, istoria și tragediile comune, au fost, poate, cele mai dulci-amărui lacrimi românești, cele mai frumoase de după august 1944”, scria acum câțiva ani jurnalistul din România, Dan Tomozei, în articolul  intitulat „Lecția despre Unire și curaj, în vremuri interzise: Sofia Vicoveanca!”.

Sofia Vicoveanca vorbește despre amintirile și emoțiile primei sale vizite în Basarabia, într-un interviu pentru Radio Chișinău, realizat de Ina Guțu.

Radio Chișinău: Pentru că acest interviu se adresează ascultătorilor Radio Chișinău și va ajunge la publicul din Republica Moldova, am vrea să știm dacă aveți programate concerte în acest an și în stânga Prutului?

Sofia Vicoveanca: Deocamdată nu știu. De Mărțișor am fost invitată de băieții mei dragi ”Lăutarii” și Nicolae, dar aveam programat un spectacol la Ploiești la un botez, și nu am reușit să vin. Chiar vă rog prin intermediul dumneavoastră pe toată lumea din Basarabia. Atunci când mi-e mai greu, pentru că apare și în viața noastră norul și greul, apelez la acele amintiri când am fost prima dată în Basarabia. Mi-au umplut sufletul de bucurie, de împlinire. Cred că a fost vârful meu de piramidă, alături de ”Lăutari” pe care i-am descoperit plecând în lume cu ei. Chiar dacă li se închid ochii de oboseală, nu se plâng. Sunt de pus la suflet.  Toată dragostea. Nu pot uita.

Radio Chișinău: Dacă ați pomenit de acel emoționant moment, dumneavoastră ați fost practic primul artist din România care a ajuns acum aproape 30 de ani, în septembrie 1988, cu un concert în Republica Sovietică Moldovenească, chiar ne propusesem să ajungem la acest moment și să vă întrebăm cu ce emoții ați concertat atunci la Chișinău, trei zile, și cu ce impresii ați revenit în România?

Sofia Vicoveanca: Îmi aduc aminte că atunci când am venit din Basarabia ne-au dat o casetă video și soțul meu (sunt văduvă de 16 ani) ziarist bucureștean, moldovenizat până în unghii că a stat cu mine la Suceava, când am intrat în casă m-a întrebat: - ”Ei, cum a fost?”. I-am spus: ”Am venit mai bogată” și i-am dat caseta iar eu mi-am văzut de treabă, să îmi despachetez toate celelalte. Pe soțul meu, timid, dar avea o rubrică mai caustică, avea un creion foarte ascuțit, l-am găsit mai apoi cu lacrimi în ochi. Mi-a spus într-adevăr, căldura publicului. Cei de acolo, publicul de acolo știți primi, știți onora și nu pe degeaba, aveți brațul deschis. Venisem și cu un costum foarte vechi. Cred că am avut grijă și în alegerea repertoriului. Eram în septembrie și eu am adus ”Plugușorul” de Anul Nou, de toate câte o țâră.

Radio Chișinău: …și ați mers acolo și într-o perioadă dramatică pentru basarabeni. Am urmărit câteva imagini, nu ai cum să nu te emoționezi. V-am văzut în imagini pe dumneavoastră în lacrimi, l-am văzut pe regretatul poet Grigore Vieru în lacrimi, pe Nicolae Sulac…

Sofia Vicoveanca: Cu Vieru am o altă amintire. Noi am mai păstrat legătura. Ne-am întâlnit cu vreo doi ani înainte de a se duce în altă lume, poate mai bună - la o nuntă la București la care a fost și Adrian Păunescu. Nu mai țin minte dacă mireasa sau mirele era din Basarabia. Domnul Grig avea probleme cu inima. După ce am evoluat, m-a așteptat și mi-a spus: ”Sora mea dragă, sufletul îmi spune că e ultima dată când ne vedem”. Eu am încremenit și am spus că nu știm care și cum pleacă pentru că este o vorbă: ”Dumnezeu face pe rând și o ia numai pe sărite”, așa că nu știm care. Iar el a spus: ” Nu, eu simt acest lucru”. Și așa a fost. Nu ne-am mai văzut. Da. Un om foarte sensibil și foarte generos. Un luptător a fost.

Radio Chișinău: referindu-ne la aceeași primă vizită a dumneavoastră în stânga Prutului, am ascultat puțin și din discursul dumneavoastră rostit atunci, calificat de unii drept foarte curajos. Atunci, pe scenă, în condițiile în care nu se putea vorbi despre România, nu se putea aduce în discuție tragismul ruperii Bucovinei de Nord, de acolo de unde sunteți dumneavoastră, astăzi parte a Ucrainei, dumneavoastră vorbeați despre graiul străbun, vorbeați despre România, despre același sânge. Vreau să vă întreb dacă nu au urmat consecințe ale actului dumneavoastră de curaj, vorbind la Chișinău despre aceste lucruri în anul 1988...

Sofia Vicoveanca: Adevărul e că acea casetă video, când am venit acasă, mi-a fost luată. S-a umplut lumea cu ea, dar eu nu o mai am. Nu mi s-a mai adus înapoi. Pe ea nu era nimic altceva decât cântece și reacția publicului. Așa ceva cred orice artist și-ar dori. Nici nu am cuvinte să vă explic. La ultimul spectacol, eram la cabină, a venit un domn, era cât un munte, și mi-a spus așa: ”Doamnă, eu sunt medic, am primit acum un apel de urgență și trebuie să plec, vă avertizez, mă obligă meseria să vă atenționez că dacă nu aveți grijă de dumneavoastră și vă lăsați pe mâna noastră, vă sfâșiem”. I-am spus, că îmi place să fiu sfâșiată… Cineva a pus pe Facebook spectacolul, și sigur eram tânără, în forță. Acum mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere. Nu te poți pune cu timpul care apasă pe umerii tăi...

Radio Chișinău: Cum regăsiți Republica Moldova acum?

Sofia Vicoveanca: În primul rând știu că basarabencele sunt mari gospodine. Am intrat în câteva cămăruțe, cămări unde se țin: borcane, borcănele, borcănuțe, cu toate minunile. Am luat și eu o rețetă cu roșii de pus la borcan, sau în ”bancă” cum spuneți dumneavoastră… Sunt marcată de popasul meu în Basarabia. Mi-a plăcut teribil și repet, dacă îmi plânge sufletul, fiind singură, apelez la acele clipe, la acele momente, le rememorez ca să mă încarc, și rugăciunea este cea care îmi dă putere și liniște.

Radio Chișinău: S-au marcat 99 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, mai credeți în acest ideal de unitate al românilor de o parte și alta a Prutului?

Sofia Vicoveanca: Asta înseamnă politică. Politica mea e cântecul, că pornește din adânc din brazdă. M-am ferit de așa ceva. De aceea spun: ”Doamne, îmbătrânește-mă, dar nu îmi lua mințile.”

Radio Chișinău: Tatăl dumneavoastră a fost prizonier la ruși. Am vrea să vă întrebăm dacă acest moment v-a determinat cumva soarta?

Sofia Vicoveanca:  Nu, nu. Eu cred, și o spun de fiecare dată, că soarta fiecăruia dintre noi, ne este croită înainte de a veni noi pe lume. Mama m-a pregătit pentru viață, știu să mulg vaca, să țes covoare, să cos cu mărgele, să împletesc. Știu tot rostul casei. Nu știu să cosesc iarbă, să frământ cozonac, că eram subțirică și o zis mama că e greu și nu știu să văruiesc, să spoiesc casă, că tot o zis că e greu. Mama mi-a spus așa: niciodată să nu îți stea mâinile în loc. 

Radio Chișinău: ce mesaj ați dori să le transmiteți românilor din stânga Prutului?

Sofia Vicoveanca: Să le dea Dumnezeu sănătate, putere. Speranța să nu o înlăturați niciodată. Vă îmbrățișez cu tot sufletul. Dumnezeu să vă ajute și să vă apere. Să vi se îndeplinească gândurile. Ploaie la vreme, roadă bogată, copiii să îi vedeți ajunși la casele lor, cu pâine caldă și dulce pe masă. Vă țuc sufletul!

Vă mulțumim!

Interviu realizat de Ina Guțu