„Despre etapa vieții mele de până la deportare, adică până la 6 ani, cât aveam în acel trist moment, îmi amintesc ca despre un mic rai. Deși umbrit desigur de tristețea de a fi rămas de mica fără mama. Dar bunica Sofia Spânu, care purta grijă de noi, ne-a înlocuit-o, cu toată dragostea și mângâierea. Nu știam de griji, de foame de frig. Mă jucam cu mieluții, cu motăneii, cu țâncușorii , cu bobocii, rățuștele și puișorii. Astea la noi erau jucăriile cele mai dragi, că erau vii. Când am crescut mai mare, mă duceam cu fratele mai mare, Emil, la nedelul nostru de pământ. Locul se numea Popornița, trecea un râușor pe acolo cu această denumire. Ne duceam cu oițele, cu vaca Florica, uneori luam și calul… Le dădeam drumul să pască, dar noi cu toți copiii megieși ne jucam. Aveam de toate  acolo ce trebuiește omului – și cirești, și vișini, meri, struguri, etc. Când ne odihneam – ne răcoream picioarele în râușor și erau atâțea pești că ne gâdileau picoarele…

Acest rai a luat sfârșit într-o seară. Tata cu fratele clădeau niște fân, eu măturam ograda, când a intrat o mașină militară drept în ogradă la noi. Au coborât niste soldați și Grișa Țiganul, președintele sovietului sătesc. Nu știu, era țigan sau nu, dar era bețivan, cel mai sărac din sat și fără carte - a întâlnit rușii cu pâine și sare și de atâta l-au pus pe el președinte.  Au poruncit să urcăm în mașină. Tata s-a pierdut cu firea și a început să plângă. A început să întrebe – dar pentru ce – postavca am dat, ați zis adăugător – am dat. Ați curățit toate podurile…Ce v-am făcut rău? Dar Grișa Tiganul, îi spune – pe tine trebuie să te mânănce lupii în pădure, că meriți! ..

Am fost încărcați în acel camion aproape fără nimic, tata plângea și nu putea să-și dea seam ce se întâmplă… Ne-au oprit, unde credeți – la poarta bunicii. Bunica se vede că știa, nu știu cine i-a spus. La poartă se afla o grămadă din toate lucrurile necesare la gospodărie – veselă, plapume,  lanternă, topor și altele. A pus și o putină cu brânză, și ierburi, cu acestea am rezistat pe drumul anevoios spre Siberia.

Bunica era calmă și nu a plans deloc, dar în jur se adunase o mulțime de oameni, care plângeau, se văcăreau, îi rugau pe soldați să ne cruțe că suntem orfani… Bunica a luat icoana cu chipul Maicii Domnului a făcut semn cu ea în aer și a spus: “Vă rog să mă iertați, oameni buni, dacă v-am greșit cu ceva. Și pe voi să vă erte Dumnzeu. Da pe tine, Grișa Țiganu, Dumnzeu să te judece, nu eu păcătoasa!”

Mi-a rămas întipărit pe toată viața imaginea bunicii în acel moment și dacă ași avea posibilitatea, ași face un monument cu acest chip. Apoi, tot bunica ne-a susținut pe drumul lung spre Siberia și tot datorită ei am supraviețuit…”, spune Margareta Spânu-Cemortan