„Trebuie să fim torturați ca să devenim curajoși?”– o întrebare pusă de jurnalista Alina RADU, într-un editorial din Ziarul de Gardă. Autoarea amintește de protestele și arestările activiștilor din Belarus și Rusia și scrie că „lecția de curaj a dat roade, oamenii au început a ieși tot mai activ la proteste, chiar dacă tot mai mulți sunt reținuți, deținuți, chiar și cei din detenție știu că nu mai sunt singuri și simt că nu e cel mai rău lucru care li se poate întâmpla. Mai rău decât o mie de oameni în detenție sunt câteva zeci de milioane de oameni fără curaj, scrie Alina Radu. În R. Moldova am văzut astfel cazuri în 1992, când grupul Ilașcu a fost încarcerat, dar niciunul dintre ei nu a renunțat la lupta pentru adevăr. Ilie Ilașcu a reușit să fie eliberat după 9 ani, luptând concomitent pentru eliberarea camarazilor săi. A fost o luptă urmărită de toți și o lecție de curaj, învățată de mulți. Azi îmi pare că s-a mai răzmuiat curajul nostru. Poate nu e timpul pentru curaj extrem, căci nu mai avem războaie, nici dictatori instaurați pe zeci de ani în fotolii. Totuși, ca și multe state ex-sovietice, suntem într-un război permanent cu corupția și cu o nomenclatură infiltrată în clasa politică care a compromis eforturile de transparentizare și democratizare ale societății. Poate nu ne dăm seama, dar riscurile sunt iminente și evidente: o clasă politică coruptă a dus în mocirlă, practic, toate instituțiile statului, care nu sunt capabile să se salubrizeze nici măcar cu ajutorul partenerilor externi și cu sprijinul lor financiar. Nu avem nici parlament, nici justiție, nici organe anti-corupție, nici instituții independente de control și de monitorizare a aplicării legii. Ar fi nevoie să reactivăm curajul acum, în fiecare instituție, înainte de noi alegeri, de noi campanii, de noi dezmățuri politice”, scrie Ziarul de Gardă.

În Ziarul Național, Nicolae Negru contestă un fals promovat de socialiști, inclusiv de președinta Parlamentului Zinaida Greceanîi, privind „aniversarea a 662-a a statalității moldovenești”. În acest contest, autorul subliniază că „statul nostru este o construcție nouă, are împlinește abia 30 de ani. Declarația de Independență din 27 august 1991 plasează Republica Moldova la locul ei, alături de cealaltă parte a Moldovei, în cadrul României”. Totodată, editorialistul scrie că acest lucru promovat de socialiști nu este întâmplător, „dacă ne amintim că Putin i-a dăruit lui Dodon harta Moldovei de la finele secolului 18. Nu, Moscova nu crede că va rupe cu ajutorul lui Dodon și Greceanîi o parte din teritoriul României. Dar să creeze instabilitate pe ambele maluri ale Prutului, să semene discordie între Chișinău și București, ei i-ar plăcea. Să se ajungă la un conflict similar celui dintre Grecia și Macedonia de Nord, ca România să blocheze accesul Republicii Moldova la UE și NATO, ar fi în interesul „hibrid” al Rusiei”, scrie autorul.

„Minciuna la noi este instrumentul politicianului, constată în Gazeta de Chișinău, Mircea V. Ciobanu. Starea națiunii; sănătatea oamenilor (azi, concret: situația pandemică, asociată cu nenumăratele boli tradiționale); situația financiară (și starea de lucruri cu recuperarea miliardului, pus deja de cel puțin două ori pe spinarea cetățeanului); adevărul despre starea infracțională și adevărul despre furtul banilor comunitari; micile adevăruri concrete privind finanțările ilegale, corupția, condamnările nedrepte, detectarea autorilor morali ai crimelor (cine a luat decizia arestării și expulzării – vinderii! – profesorilor turci?) etc. – cine știe (și cine ne spune!) adevărul despre aceste lucruri, fără de care societatea nu poate avansa, rămânând la cheremul unui mic grup de infractori mincinoși? După destrămarea URSS, ciobul de imperiu numit Republica Moldova îi [mai] păstrează ADN-ul. Minciuna e moștenirea principală rămasă de la istoria [noastră] sovietică. „Performanțele” erau iluzorii. Unii credeau în poveștile oficiale, alții le acceptau din comoditate sau lehamite, iar cei mai mulți se obișnuiseră și nu își puneau întrebări. Penetrând perdeaua minciunii, șocul a fost atât de mare încât sistemul s-a prăbușit. Un jurnalist rus nota că o minimă transparență, aplicată pe timpul lui Gorbaciov, cu deschiderea parțială a arhivelor, s-a transformat într-un vaccin al adevărului, acesta dovedindu-se a fi doză mortală pentru statul sovietic… Testul pentru orice guvernare e atitudinea față de adevăr. Adevărul despre cei care guvernează (și despre cei care stau în spatele lor); despre gestionarea banului public, despre cei care fură, despre cei care apără interese străine. Când morbul minciunii ne afectează, lucrurile nu mai merg și comunitatea degradează. În Clubul statelor civilizate însă, nu poți intra fără vaccinul adevărului”.