După o lungă noapte nedormită în aeroportul din Venezia, la aterizarea în București cu inima-mi gata să iasă din piept, mare mi-a fost bucuria cînd vameșul care mi-a verificat pașaportul mi-a întins, așa cum a făcut-o și cu ceilalți pasageri, un mărțișor și o felicitare-cărțulie despre această frumoasă tradiție românească. N-am fost eu tocmai o fire conservatoare, dar la mii de kilometri depărtare am învățat adevărata demnitate de a mă ști român. Și pentru că Moldova, adică România, înseamnă acasă, nu pot să zic decît că și limba este acel acasă care-mi permite mai mult decît să exist, să fiu. Sau, mai bine zis, într-o comparație mai puțin obișnuită, limba română e acea casă mobilă, știți voi, din alea pe roți, pe care poți să o porți peste tot cu tine. O casă mobilă spirituală în care îți porți propria-ți personalitate.

 

Întîmplările legate de limba moldovenească, așa zisa limbă de stat, au fost multe de cînd am început să cresc. Ieri m-am întors de la Școala Europeană de Vară “ASTRA” unde mi-am făcut o mulțime de prieteni buni, zic buni pentru că am avut un criteriu de selecție nou. I-am întrebat ce limbă vorbesc. Moldoveneasca sau româna? Surprinsă plăcut că nu mi-au reproșat ideea limbii române ca limbă de stat, le-am zis atunci că sunt Oameni Adevărați, oameni care știu ce înseamnă autenticul și care, îndrăznesc să cred eu, vor sfida minciuna și măștile, pe care și le-au pus niște actori aparent „mari”, dar mediocri.

 

Cîteva săptămîni mai devreme, la registrul de stat, deci într-o instituție publică, mi s-a vorbit în rusă. E problema care pe mine mă disperă cel mai mult. Urăsc, deși știu că Biblia nu acceptă ura, acei oameni cărora le vorbești în română și îți răspund: „Я не понемаю”. Scriam mai înainte pe blog și țin să repet că din moment ce un animal poate fi dresat, este absolut imposibil ca un om care, să zicem, a trăit zeci de ani aici în țară, ba chiar mai mult, s-a și născut aici, să nu învețe, cît de puțin, limba română. Asta înseamnă mediocritate. Ar părea destul de absurd să-i cer profesorului de la facultatea, pe care o fac în Italia să-mi vorbească în română, pentru că eu nu-i înțeleg limba. Și nu, nu e vorba de discriminare. Suntem la noi acasă. Avem o limbă, deci și demnitate. Eu te respect în măsura în care mă respecți și tu pe mine. Nu se conformează majoritatea unei minorități. Normal e să se adapteze minoritatea, majorității. În fine, există acel loc unde au trăit, nu multă vreme în urmă, acei oameni care ne-au murdărit istoria și limba, există acel loc în care minoritatea rusă ar putea fi majoritate. Dar nu aici. Nu la mine acasă, unde stăpîna e limba care de n-ar fi existat, s-ar fi născut din prea mult dor…

 

Iar dacă tot vorbim de o limbă română în țară la noi și, pentru imperfecțiunile ei, unii vor să-i spună moldovenească, hai să-i zicem și grai moldovenesc, dar grai, adică parte dintr-o limba română, și nu limbă cu o identitate proprie. Exact așa cum poate fi o engleză a americanilor și una a britanicilor. Tot una rămîne. Engleză, nu? 

 

Multă lume m-a întrebat dacă am început deja să scriu versuri și în italiană. Nu cred că o să o fac vreodată. Limba în care gîndesc e româna. Limba în care iubesc și simt e tot româna. Nu-mi vine să-i spun iubirii “amore”, în italiană, și nici măcar „amour”, în franceză, pentru că dragostea am învățat-o acasă, iar acasă înseamnă limba română. Am învățat-o de la mama și mama mi-a vorbit în română. Am învățat-o de la iarbă, de la cer și pe toate le-am privit și le-am numit românește. Din frumosul limbii mele mi-au curs cuvintele, nu din una străină. Hai să dăm Cezarului ce e al Cezarului!

 

Diana Frumosu

anul II Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Verona, Italia