În esență, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică, o divinitate mitologică a dragostei similară lui Eros (la greci) sau Cupidon (la romani), un fecior chipeș, iubăreț și năvalnic, dar și plin de bună dispoziție, care potrivit tradițiilor dacice era un fel de “naș cosmic”, care oficia la începutul primăverii nunta tuturor animalelor. De aici s-a păstrat ideea că de Dragobete, oamenii – băieți și fete – se întâlnesc pentru ca iubirea lor sa țină tot anul, precum a păsărilor (care potrivit mitologiei sunt mesagerii zeilor) ce se “logodesc”, iar Dragobete a devenit protectorul tinerilor în general și al îndrăgostiților în special, notează Rador.

Conform altor opinii, etimologia acestei sărbători populare își are originea în „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 23 februarie, care în limba slavă se numește Glavo-Obretenia. Se spune că românii au adoptat această sărbătoare încă din Evul mediu, sub diverse denumiri – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”, pentru ca în vremurile mai recente, în sudul și sud-estul României să fie adoptată sub denumirea de Dragobete.

Este interesantă și o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia, o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

Cunoscută și sub alte denumiri – Ziua Îndrăgostiților, Cap de primăvară, Logodnicul Păsărilor, Sânt Ion de primăvară, Dragomiru-Florea, Năvalnicul sau Granguru’ – Dragobetele era la origini o sărbătoare care se ținea cândva în jurul datei de 1 martie, în mai multe zone din țară fiind stabilită pentru data de 24 februarie. Pe vremuri februarie era considerată lună de primăvară, iar data de 24 simboliza începutul anului agricol, iar conform unor tradiții, aceasta era „ziua ieșirii ursului din bârlog”.

Până în ziua de astăzi 24 februarie a rămas cu semnificația trezirii naturii, a păsărilor care încep să își caute cuiburi, a oamenilor care rezonează cu trezirea naturii la viață.

Există și nenumărate tradiții, unele aparte, legate de Dragobete, care încă se mai păstrează în multe zone ale țării.

Una dintre acestea spune că dacă vremea e frumoasă, tinerii merg în pădure pentru a culege primele flori ale primăverii, iar la întoarcerea înspre sat, fetele sunt alergate de băieți – obicei denumit „zburătorit” și, dacă îi simpatizează, se lasă prinse de către aceștia. Împreunarea se celebrează printr-un sărut (adică „Dragobetele sărută fetele !”), semn al logodnei simbolice, iar dacă tinerii respectă acest obicei, se vor bucura tot anul de belșug și vor fi ocoliți de febră și alte boli. În schimb, dacă tradiția nu este respectată, ei nu vor avea deloc parte de iubire până la Dragobetele viitor.

În fapt tradiția logodnei simbolice de Dragobete stă la originea a nenumărate logodne serioase urmate de căsătorii fericite, lucruri care, iată, își găsesc izvorul în tradițiile strămoșești.

Acesta este un moment interesant și pentru întreaga comunitate locală, în unele zone logodnele simbolice din această zi fiind un adevărat „barometru” al invitațiilor de nuntă pe care vecinii le vor primi în perioada următoare.

Caracterul mitologic de tânăr binedispus al lui Dragobete stă la originea petrecerilor care se țin în această zi (nu cele consumiste din zilele noastre), de la care, potrivit tradiției pornesc viitoare cereri în căsătorie…

De obicei în după-amiaza de Dragobete are loc petrecerea, unde cei singuri dar și cuplurile, dansează, cântă și se simt bine, având în vedere credința că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care nu au văzut măcar o persoană de sex opus nu-și vor mai găsi pereche până la următoarea sărbătoare de 24 februarie.

Primele flori ale primăverii culese în această zi sunt viorelele și tămâioasa, pe care fetele le păstrează la icoane, fiind folosite apoi în diverse ritualuri legate de invocarea dragostei.

Un alt obicei ținut în această zi arată că fetele necăsătorite și cele proaspăt căsătorite apelează la ritualuri pentru a-și păstra frumusețea, astfel că acestea strâng zăpada rămasă de Dragobete – care potrivit tradiției este “născută din surâsul zânelor” – și se spală de-a lungul anului cu apa rezultată prin topire, deoarece se crede că aceasta are puteri mistice și că le va conserva tinerețea. În lipsa zăpezii, mai ales în zonele în care Dragobetele se sărbătorește în martie, fetele adună apă de ploaie sau de izvor pentru spălatul părului.

În unele părți ale țării, fetele își pun busuioc sfințit sub pernă în ajunul Dragobetelui – similar obiceiului din noaptea de Bobotează, existând credința că astfel își vor visa alesul.

În mediul rural există o mare atenție acordată în această zi animalelor, acestea fiind hrănite cu cea mai bună mâncare, iar sacrificarea lor fiind cu desăvârșire interzisă.

Se mai spune că dacă verși lacrimi de Dragobete, vei avea necazuri și supărări pe tot parcursul anului, iar remediul nu poate fi găsit decât abia la Dragobetele următor.

Un alt obicei spune că pentru a avea noroc în tot anul, e obligatoriu ca în această zi băieții să nu necăjească fetele și să nu se certe cu ele sub nicio formă.

Interesant este faptul că deși conform tradițiilor, muncile câmpului sunt cu desăvârșire interzise în această zi, curățenia în gospodării este chiar indicată, fiindcă se crede că gospodinele vor avea același spor și în restul anului.