Mănăstirea Japca, unica rămasă funcțională în Basarabia sovietică, a fost un bastion al rezistenței anticomuniste, asigurând un liant între trecut prezent și viitor, consideră istoricul Ion Xenofontov.

Referindu-se la istoria complexului monahal, istoricul remarcă faptul că aceasta era initial o mănăstire rupestră de barbați, ca și Saharna, Țâpova, ș.a. În sec. XVII călugării migrează pe locul fostului cimitir, unde înființeaza actualul complex.  În 1818 Mitropolitul G. Bănulescu-Bodoni îi schimbă statutul din schit în mănăstire. Iar în 1916 aceasta devine mănăstire de maicuțe. Ion Xenofontov :

“În 1916, în contextul primei conflagrații mondiale, din Polonia rusească, o comunitate de 300 de călugărițe de la Lesna au venit în spațiul basarabean și au fost localizate la Japca. Astfel se schimbă statutul ei în mănăstire de monahii. Această comunitate din Polonia s-a dispersat ulterior. În condițiile statului această comunitate nu s-a integrat totalmente și o parte din  măicuțe au migrat în Serbia, unde au mai fondat alte 3 mănăstiri, apoi în Franța. În perioada interbelica, Japca devine o mănăstire înfloritoare, o pepenieră de formare a personalităților clericale », menționează istoricul.

Odată cu instalarea regimului bolșevic mănăstirea Japca, la fel ca alte locașuri sfinte, au avut de pătimit, s-au făcut încercări de a închide locașul. Doar datorită rezistenței tacite, dar puternice a maicilor, care au folosit relațiile lor atât din mediul eclesial, cât și laic, complexul a rămas să activeze, fiind pe parcursul a mai multe decenii unica mănăstire funcțională în Moldova sovietizată :

«În intervalul 1940-1941, pentru prima data de la înființare, a fost o tendință de a închide acest lăcaș sfânt. O parte din comunitatea monahală a încercat să treacă Prutul, o parte însă a mai rămas. Autoritățile sovietice după 1944 promovează acel ateism științific militant și încearcă să închidă toate locașurile sfinte. Are loc un atac asupra întregii vieți monahale, mănstirile s-au închis gradual, în trei etape. La prima etapă s-au închis mănăstirile sărace, ulterior și celelalte prin diferite constrângeri.  

Presiunile asupra mănăstirii Japca devin tot mai intense în această perioadă. Li se ia pământul, practic sursa de existență, călugărițele sunt nevoite să lucreze în colhoz, pentru trudozile… După închiderea mănăstirii Căpriana, a existat un plan de a închide mănăstirea Japca, l-am publicat în monografia mea. Trebuia să fie neutralizat clopotul, ca să nu aducă la cunoștința oamenilor ce se întâmplă în mănstire și trebuia promt să fie executat…Totuși de ce n-a fost pus în aplicare ? Obștea mănăahală a despus rezistență – cu blândețe, au căutat să ajună la autopritățile eclesiastice locale, cele de la Moscova. Au fos sprijinite de mănăstirile din Ucraina”, a mai menționat istoricul.

Un rol important în susținerea mănăstirii l-a ajut în acea prioadă sovietică vice-prim-ministrul Corobcean, ministrul sde pe atunci, Nicolae Testemițeanu, care, opunând o rezistență națională, l-au convins pe Bodiul să nu închidă mănăstirea, invocând și un motiv că ea va degrada de la sine, dacă nu vor fi primite călugărițe tinere :

“Documente clare care să ne spună lucrul acesta nu există, însă deducem din convorbiri. Testemițeanu mai spunea, că o comunitate rurală nu poate exista fără preot, fără biserică și fără oameni cu credință. Într-un stat ateist el avea curajul să afirme astfel de lucruri, era probabil educația de acasă. El a avut de suferit, a fost scos din funcția de ministru și pentru faptul că a introdus și limba română la institutul de stat de medicină… », afirmă Ion Xenofontov.

În acel context un rol important l-a jucat maica stareță de pe atunci, Serafima Cebotariov, menționează doctorul în istorie, Ion Xenofontov. Mai multe detalii aflați în interviul realizat de Alina Rusu.