Poate că este doar un clișeu, poate că mulți se regăsesc în el, dar cu siguranță și mai mulți nu o fac. Acum, în aceste momente dificile prin care trece Casa Regală a României, este obligația fiecăruia, fie că suntem regaliști, fie republicani să onorăm monarhia. Să salutăm Regele. Să respectăm Istoria.

Regele Mihai,  ultima mare personalitate aflată în viață de pe scena celui de-al Doilea Război Mondial putea fi, acel model de rege aflat în vârful piramidei monarhice. Avea și are toate calitățile. Popularitate, spirit arbitrar, prudență, calm, echilibru în judecată și o largă viziune democratică. Este opusul autoritarismului și a monarhului ofensiv. Dar oare România ar fi meritat un asemenea rege?Cu siguranță, răspunsul este afrimativ înainte de 1947 și foarte greu de menționat după 1989, după patru decenii de tăvălug comunist. În orice caz întrebarea tinde să devină retorică, deoarece în ambele momente printr-un joc frustrant, Istoria s-a opus.

La fel ca și istoria care i s-a opus și destinul s-aîncăpățânat să fie crud cu monarhul României. La vârsta de numai șase ani Regele Mihai devine suveranul țării, după ce inițial tatăl său, Carol al II-lea, renunță la tronul României Mari în detrimentul marii sale dragoste Elena Lupescu și declanșează criza dinastică. România a fost condusă vreme de trei ani de o regență. În 1930 Carol al II-lea se întoarce în țară și este încoronat rege având sprijinul elementului politic.

După pierderile teritoriale din vara lui 1940 când Basarabia și nordul Transilvaniei sunt rupte de patria mamă, iar pe lângă acestea se pierde și Cadrilaterul, Carol al II-lea îi transferă acestuia prerogativele regale – Carol a evitat să folosească cuvântul abdicare – iar Mihai, abia ieșit din adolescență dar cu o maturitate ieșită din comun redevine rege. Desigur, rolul său era doar formal, România era condusă de un regim militar, șef al statului fiind Ion Antonescu, iar pentru o perioadă destul de scurtă de timp guvernarea a colaborat și cu Mișcarea Legionară. De foarte multe ori nu numai că deciziile erau luate fără ca Regele să fie consultat dar deși mai multe ori acesta nici măcar nu era informat. Teribil de frustrant pentru o personalitate atât de capabilă, să fie nevoit să privească neputincios cum țara se scufundă.

Însă să ne oprim puțin și asupra unui moment extrem de important, moment care l-a aruncat pe Regele Mihai într-o controversă istorică fără de final. Este vorba evident de 23 august. Acel 23 august atât de controversat dar mai ales atât de mistificat. Lucian Boia spunea că pe 23 august 1944 regele s-a simțit pentru prima dată cu adevărat rege. Nu îmi permit să-l contrazic dar țin să-l completez. Pe 23 august regele și-a arătat cu adevărat puternica personalitate.

Înainte să demitizăm teoria ’’regelui trădător’’ vrem să ne oprim asupra unor evenimente istorice care au consolidat 23 august.  Întâi, ținem să subliniem faptul că 23 august nu a însemnat nicidecum instaurarea regimului comunist în România așa cum eronat foarte multă lume percepe. Fenomenul este explicabil având în vedere puternica propagandă ideologică a celor patru decenii de comunism.

În primele momente din 23 august, când am întors armele Germaniei naziste, comuniștii nici măcar nu erau prezenți.  Ei au apărut ulterior în cel de-al doilea moment al evenimentului prin intelectualul și capabilul Lucrețiu Pătrășcanu ca mai apoi să acapareze întregul moment din cauza faptului că partidele politice istorice, speriate, au ezitat iar mai apoi în cele din urmă comuniștii și-au însușit toate meritele mistificând evenimentul. O ezitatare care a costat enorm România. Adevărul este că Partidul Comunist din România, aflat atunci în ilegalitate avea o popularitate extrem de scăzută.

Principalul actor al celor petrecute atunci a fost Regele Mihai. Prin lovitura de palat din 23 august, Regele Mihai a decis arestarea mareșalului Ion Antonescu și ieșirea României dintr-un război pe care Germania și aliații săi îl pierduseră deja. Această acțiune, a scurtat cu luni bune războiul, merit recunoscut și pe plan internațional.

Regele Mihai a așteptat ca Ion Antonescu să scoată țara din război, lucru ce nu s-a întâmplat. Sunt voci care suțin că Ion Antonescu negocia ieșirea României din război și recuperarea teritoriilor pierdute. Nu există niciun document care să ateste acest lucru, fapt pentru care teoria rămâne o simplă ipoteză, nicidecum un adevăr istoric. Regele Mihai a acționat în interes național.

Desigur, se poate ridica chestiunea moralității în 23 august. Dar mai poate fi moralitatea o virtute într-un război total în care fiecare națiune își urmărește propriul interes?Miza devenise imensă: lupta pentru supraviețuire. E ușor de analizat și de judecat ceea ce s-a întâmplat atunci, acum, la rece dar își poate imagina cineva ce presiune apasă pe umerii tăi când de decizia pe care o iei atârnă soarta întregii națiuni? Decizia curajoasă pe care Regele Mihai a luat-o, a readus Transilvania la patria mamă. E adevărat, a compromis soarta Basarabiei pentru care lacrimi se scurg și azi. Se poate pune un semn de întrebare doar faptului că după 23 august când armele au fost întoarse armistițiu cu URSS s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944. Însă poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că rușii ar fi semnat un asemenea act fără să își consolideze controlul asupra Basarabiei la care nu au renunțat niciodată?

Un alt aspect foarte important pe care vrem să îl punctăm și care deseori este trecut cu vederea este faptul că Regele Mihai a făcut tot ceea ce i-a stat în putință să se opună instaurării comunismului în România. S-a luptat trei ani până la abdicarea impusă din 30 decembrie 1947. În perioada dintre 1945 și 1946 a apelat la greva regală, când a refuzat să semneze acte ale guvernului Petru Groza și să primească miniștrii în audiență.

 Practic, regalitatea și Mihai I au fost ultimul bastion al României care s-a opus comunismului. Totodată, s-a lansat ipoteza cum că Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din România, dar relatările despre viața sa din exil arată faptul că acesta a trebuit să își câștige existența prin muncă proprie.

Nu în ultimul rând, la fel de controversat este și actul de abdicare pe care Regele Mihai a fost silit să îl semneze pe 30 decembrie 1947 și pe care ulterior l-a contestat. Acesta a fost supus unori presiuni sovietice enorme, greu de imaginat. S-a apelat la șantaj murdar și la amennințări. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej au adus în discuție soarta celor peste 1000 de studenți închiși în temnițele comuniste, arestați în timpul demonstațiilor promonarhiste și anticomuniste. Este limpede că nu putem vorbi de nicio trădare ci doar de decizii raționale. Riscurile la care regele s-a expus pentru România au fost enorme. Mihai a încercat să țină piept năpastei comuniste singur, în timp ce Occidentul, așa cum avea să afirme ulterior a fost cel care a trădat, a închis ochii și a lăsat România ’’în umbra marelui URSS’’.

După 1989, când comunismul a picat, regele a încercat spre sfârșitul anului 1990 să se întoarcă în țară. A fost interceptat și urmărit pe București – Pitești și obligat să facă cale întoarsă. Avea interdicție pe teritoriul României, semn clar că revoluția anticomunistă a fost acaparată de acei neocomuniști pe care foarte bine îi definea regretatul Cristi Pațurcă, și care îl aveau în frunte pe un om din vechea gardă ce va fi ales de două ori președinte al României prin vot democratic. Ce paradox! Un alt mod prin care Istoria ne surâde ironic!

În 1992 cu prilejul sărbătorilor de Paște regele a fost lăsat să petreacă o săptămână în România. A fost un triumf extraordinar al Casei Regale. Prezența Regelui Mihai a adunat o mulțime incredibilă de oameni semn că monarhia nu a putut fi îngenuncheată nici măcar în patru decenii de propagandă comunistă.  Evident ulterior neocomuniștii au făcut tot ce le-astat în putință să-l țină pe rege departe de poporul său. Departe de România. Cetățenia română i-a fost recunoscută abia la 21 februarie 1997, ea fiind pierdută în urma deciziei guvernului comunist din 22 mai 1948.

Nu în ultimul rând Regele Mihai a jucat un rol decisiv în democratizarea României. Acesta, prin diferite misiuni diplomatice a susținut aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană. Regele nu și-a uitat niciodată poporul și orice acțiune politică și diplomatică pe care a făcut-o a fost în interesul României. Din păcate poporul român, lipsit de un spirit civic și politic dezvoltat, prea puțin percepe înțelepciunea Majestății Sale. Spiritul balcanic îl apropie mai mult de modelul de lider populist, ofensiv și vocifer.

Rar întâlnești un politician care să nu își exprime respectul pe care îl poartă Regelui, care să nu își declare public afinitatea pe care o are monarhiei, care să nu puncteze rolul pe care Regele Mihai l-a avut asupra procesului de democratizare a României. Însă și mai rar vei întâni unul care să nu urmărească doar un capital electoral. Parșivitatea clasei politice nu ezită să ne uimească pe zi ce trece.

Este datoria noastră însă să nu uităm niciodată oamenii care au făcut sacrificii pentru România. Este datoria noastră să ne luptăm pentru ca ei să rămână mereu în memoria colectivă, este datoria pe care noi o avem să corectăm Istoria pe care alții au scris-o în interes propriu.

SURSA: Historia.ro