În fiecare an, în ziua de 30 decembrie, data la care Regele a fost silit să abdice, fac un exercițiu de imaginație și meditație. La orele 12 – ora la care a avut loc, la Palatul Elisabeta, într-unul din saloanele de la etaj, întâlnirea aceea care a schimbat cursul istoriei României –, răsfoiesc, preț de câteva minute, albumele de fotografii cu regele. Îmi trec prin fața ochilor potrete cu regele-copil, cu Mihai maturizat vremelnic, în vizite oficiale alături de tatăl său, în parade și evenimente oficiale, stânjenit vizibil de postura ingrată de a-l însoți pe Antonescu, apoi – din nou, după 1944 – imagini cu Mihai flancat de cei care puseseră mâna pe destinul României pentru următorii 50 de ani. În același timp, încerc să văd viața acestui om nu ca o succesiune de momente tragice care au marcat istoria națiunii și a familiei sale, cât mai curând să intuiesc modelul de speranță și altruism care i-a dat forța să meargă mai departe, indiferent dacă toate circumstanțele erau aproape mereu defavorabile. Fiecare sfârșit de an este un bilanț în viața fiecăruia și de aceea personalitatea regelui poate fi o oglindă pentru oricine. Îmi aduc aminte că în facultate, la cursul de filosofie, profesorul ne vorbea despre modul în care unii filosofi percep singurătatea lumii în raport cu universul, o planetă solitară într-un sistem infinit. Și dădea, în același timp, exemplul temerarilor spațiului cosmic, care au avut acest sentiment de teamă, la mii de mile depărtare de Pământ. Cred că foarte bine, atunci când românii au momente de rătăcire, iar sentimentul lispei de speranță și al abandonului îi cuprinde, ar trebui să mediteze doar pentru câteva clipe la regele Mihai și la felul în care acest om a reușit să treacă peste toate nedreptățile vieții, având un sigur ideal, încrustat în conștiința sa. În raport cu viața, misiunea și destinul său, totul pare imediat efemer.

Dacă nu ai cunoaște istoria tragică a acestui monument de eroism și speranță, te-ai putea întreba mereu, cum a putut rezista peste trei sferturi din viața sa în tot felul de ipostaze și locuri teribile, în care destinul l-a purtat. Există o carte extraordinară – The Queen and I, scrisă de o foarte talentată autoare britanică, Sue Townsend, pe numele său, în care este imaginată viața familiei regale britanice în anii 1990, după o abolire a monarhiei de către un partid republican. Plină de umor, cartea poate fi pentru britanici (și cu siguranță este) și pentru alte națiuni foarte captivantă, interesantă, exotică chiar. Numai că atunci când citești această carte – unde familia regală rămâne fără resurse financiare, izolată într-o locuință precară, unde membrii dinastiei trebuie să facă față unui mediu ostil –, ca român sau est-european, îți dai seama care e diferența dintre lumea civilizată și noi. Aici aceste lucruri s-au petrecut și nimeni nu le-a repus pe făgașul firesc, ci într-un soi de provizorat pe care nu l-am putut anticipa. Cum s-a mai spus, decenii la rând, regele constituțional al României era nevoit să crească găini ca să se întrețină, iar un cizmar înconjurat de infractori și analfabeți conduceau o țară. Ironia sorții face ca un roman de umor în Anglia să fie tocmai senul și „drumul” istoriei în Europa de Est.

„30 decembrie” a fost pentru Mihai I, timp de 70 de ani, o zi cum niciun român nu a avut și nu are parte. Am recitit relatările regelui despre această zi și ele sunt incredibile. Atât de pline de amănunte, atât de vii, atât de palpabile și credibile, încât îți dai seama că acest om a trăit 70 de ani acest moment cutremurător, cu speranța unui Mâine. O speranță care a doborât toate tiparele suferinței umane. Așa cum însuși spunea, „ceea ce eu, familia mea și țara au pierdut în anii comunismului nu este măsurabil. Ceea ce a fost furat este incomensurabil: în termeni materiali, morali și de demnitate națională”. Tocmai că ceea ce a învins mereu, a fost speranța sa fabuloasă, că lumea va reveni la matcă și istoria își va relua firul întrerupt odată cu instalarea comunismului în Europa și în lume.

Unul din cele mai spectaculoase momente care a răsplătit așteptarea și a învins o parte din amarul acestei zile s-a consumat în 1997. La exact jumătate de veac de la abolirea monarhiei și abdicarea forțată a Regelui Mihai, suveranul a împărtășit opiniei publice dorința sa, respectiv ca fiica sa cea mare, principesa Margareta să-i succeadă la tron. În cadrul ceremoniei oficiale de acum 20 ani, unde fuseseră invitați oameni deținând înalte demnități în statul român, regele declara: „cred că înțelegeți de ce acum, și nu în alta zi, am dorit sa va împărtășesc punctul meu de vedere”. Regele a dat atunci cel mai important semnal pentru continuitatea dinastică a crezului său, punând refacerea completă a legăturii dintre Coroană și români în mâinile urmașilor săi. Totul arăta că drumul instituționalizat în țară de-abia atunci se relua, sub forma unui angajament în fața românilor, a familiei sale și a oficialilor statului român.

În același discurs, cu o valoare enormă pentru tragedia națiunii române, a continentului și a lumii întregi, raportat la destinul a milioane de oameni și a statalității însăși, Mihai a sublinit, altfel decât a făcut-o în martie 1948 (la Londra, Washington DC și New York), că abdicarea este nulă și neavenită. Întors acasă, printre români, monarhul a sugerat că datoria familiei regale nu poate fi împlinită definitiv până când românii nu vor aduce, din nou, pe tron regele îndepărtat de sovietici și colaboratorii lor, la 30 decembrie. De asemenea, Mihai a aratăt atunci, prin desemnarea principesei Margareta, că nimeni nu putea aproxima acest proces de durată căre se prelungea, cu a cincea generație regală. Acest testament suprem al regelui a rămas imboldul vieții sale, rațiunea existenței în exil și forța care i-a sculptat destinul.

La 30 decembrie 1997, când a făcut public testamentul său dinastic, Mihai spunea emoționat: „Nu vreau să sfârșesc această seară împovărat de tristețea trecutului. Ziua aceasta nu e tristă. Acum cincizeci de ani, când îndepărtarea mea forțată a fost făcută cu amenințarea că vor fi uciși o mie de studenți și că va începe un război civil, comunismul apărea ca o forță a viitorului. A fost și în vest și a promis un viitor strălucitor. După cinci decenii, toți cei care m-au îndepărtat pe mine și au aruncat pagini nobile la «lada de gunoi a Istoriei» sunt ei înșiși acolo. Este un miracol și noi datorăm acest miracol copiilor noștri, ai tuturor. Este deci datoria noastră să împlinim ceea ce ei au început”.

„30 decembrie” a căpătat în ultimii ani, în cadrul familiei regale a României, adevărate semnificații istorice interne, momente în care s-au semnat documente oficiale privind statutul dinastic sau acordarea unor titluri membrilor săi. Acest lucru sugerează că, mai mult ca oricând, Mihai I a dat o nouă interpretare acestei zile. Ea vorbește românilor nu atât despre un moment funebru al trecutului național, cât despre viitor, speranță și încredere că domnia regelui nu va rămâne neîmplinită. Emil Hurezeanu a vorbit acum câțiva ani despre însemnătatea acestui moment și a apreciat că ziua de 30 decembrie este o „aniversare obligatorie, în libertate a unui atentat tragic împotriva României” și care s-ar cuveni marcat, în fiecare an, ca un soi de „exorcizare”, într-o acțiune de „demascare” a instalării unei republici ilegitime. Totodată, Hurezeanu spunea că Mihai I ar merita omagiat în acestă zi cu onoruri militare de stat, ca erou român al rezistenței anticomuniste.

Mărturiile istorice și ocazionale despre această zi abundă. În două decenii au apărut documente importante care au consemnat și au adăugat noi detalii la varianta pe care Mihai a expus-o în fața interlocutorilor săi. Acestea întregesc un tablou amplu, cu o colosală componentă de premeditare în logica schimbării formei de guvernământ a României. Spre exemplu, Norman Manea, unul din cei mai prolifici și mai cunoscuți scriitori români contemporani, dezvăluie în romanul său autobiografic Întoarcerea Huliganului că abdicarea regelui nu era un secret pentru membrii și simpatizanții din eșaloanele inferioare și locale ale Partidului Comunist, dând de înțeles că unii știau de plan cu ceva timp în urmă. Reacția lui Manea, a fost probabil cea a majorității românilor: „Multe se mai întâmplaseră în cei doi ani (după 1945 – n.n.) (…), dar ziua aceea, 30 decembrie 1947, le depășea pe toate: Regele abdicase”.

Există o imagine care l-a urmărit pe rege întotdeauna și pe care a evocat-o deseori. Emoționantă și vie, ea descrie drama unui popor, a unor generații și a identității noastre în fața unui destin implacabil. La 4 zile după abdicare, la 3 ianuarie 1948, regele părăsea România din gara Sinaia cu o destinație necunoscută: „Peronul era gol, cu excepția a două rânduri de ofițeri care străjuiau calea pănă la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel că nu ne puteau vedea. Totuși, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil..(…) Acel soldat cu chip înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populația rămânea credincioasă Coroanei. Profund atașați persoanei mele, românii erau totodată înmărmuriți, neputincioși în fața întorsăturii evenimentelor”.

Sensul zilei de 30 decembrie este profund și nimic în cei  70 de ani n-a putut urni o suferință care cuprinde toată identitatea și demnitatea acestei națiuni. De asemenea, sensul istoriei și dimensiunea trecutului rezidă – pentru civilizațiile occidentale – în continuitate și în perenitatea tradițiilor care generează statornicie și stabilitate. Pentru noi însă, într-o nouă dimensiune în anii care vin, această zi ar putea să semnifice valoarea unui testament, a unei pietre de hotar, de pus la loc. Închiderea cercului, prin readucerea Coroanei la locul cuvenit de istorie, ar fi un răspuns la multe dileme, interogații și situații fără ieșire. Uitându-ne în regiune, la Bulgria, Serbia, Ucraiana, Albania, vedem totuși că noi, spre deosebire de ei, avem această șansă a unei dinastii legitimate profund, care se suprapune identitar peste statul român modern, iar sintagma „a României” capătă un sens deplin. Iar această dinastie este vie, trăiește, evoluează de la an, vorbind românilor din ce în ce mai deschis despre repunerea istoriei în matca sa firească.

Aș încheia cu aceeași imagine obsedantă a soldatului fidel, transformat peste noapte în apărător al unei republici de circumstanță. Iată ce spunea Mihai: „Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea, în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. Mă întreb cine era el, ce s-a întâmplat cu el. Mi–am pus deseori această întrebare. Căci nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile: ele simbolizau durerea tuturor românilor care mă vedeau plecând în exil. (…) Poate că, în acea privire încărcată de suferință, în clipa în care domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un scop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernității și a da românilor un strop din acea fericire al cărei gust l-au pierdut (…) Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care își plângea Regele. (…) aș vrea să îi spun și lui, ca și tuturor românilor, că (…) Domnia mea nu va rămâne neîmplinită”.

*Articolul a apărut în anul 2011, apoi a fost republicat în Revista Timpul, în anul 2015. Textul, în varianta lui de pe această pagină, a fost adaptat în câteva locuri, conform cu data de astăzi.

SURSA: www.romaniaregala.ro