În acele momente de cumpănă, mii de bărbați și-au lăsat în urmă familiile și copii și au plecat pe front. Peste 200 dintre combatanți nu s-au mai întors niciodată acasă. Alți 300 poartă și acum sechelele unui război durut. Pentru că a fost război, o spun cu toată fermitatea și durerea cei care au fost pe front. A fost un război nedrept, început de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova. Ascultați astăzi, la Radio România Chișinău istoriile celor care au trăit drama războiului, amintirile celor care și-au pierdut prietenii, durerile mamelor care și-au îngropat fiii.

La războiul din 1992, au mers nu doar polițiștii, dar și voluntari, mai ales în timpuri când în R. Moldova, Armata Națională era abia în proces de formare.

Cei mai mulți voluntari, care s-au ridicat pentru apărarea teritoriului R. Moldova,  s-au mobilizat din raionul Căușeni.

Printre voluntarii care au mers la războiul de la Nistru a fost și profesorul Nicolae Salcoci, care a mers pe câmpul de luptă, la Cocieri, imediat după încheierea anului școlar. El susține că acesta a fost un război provocat de Federația Rusă, bine pregătit, cu implicarea armatei ruse și a forțelor speciale, care a luat prin surprindere Chișinăul, total nepregătit pentru un asemenea război:

„Eu am fost voluntar, am fost comandat-adjunct al Batalionului de voluntari „Haiduc” de la Cocieri. Cel mai performant armament era artileria. Era o baterie de tunuri calibru 76 și o baterie de lansatoare de mine, calibrul 82. În rest, erau automate pe care le-am primit din România și alte automate pe care le-am capturat de la unitatea de protecție chimică din Cocieri. Era armament ușor. Din parte adversă erau tancuri, lansatoare de proiectile. Erau arme grele care puteau să ne nimicească. Erau foarte bine înarmați(…) Am pierdut tovarăși de arme, au rămas văduve în acel război. Nu a fost nici un conflict, a fost un război declanșat de Federația Rusă, un război planificat de care noi nu am fost pregătiți nici pe departe. Ne pare foarte rău că demnitarii noștri spun că acum noi suntem voluntarii și că armata rusă a oprit vărsările de sânge”.

Un alt participant la Războiul din 1992, Nicolae Cernenco, povestește că pregătirile pentru război, în partea stângă a Nistrului, au început cu mult înainte de ciocnirile armate din luna martie 1992:

„Încă în toamna anului 1991, în august, eu circulam des la Tiraspol. Și la un moment dat au început să apară persoane civile, înarmate până în dinți și cu spălător roșu la mână. Nu puteai să întrebi pe nimeni nimic, dar se simțea că e tensionat. În armata sovietică eu am fost genist, în grupul de diversioniști. Au venit la mine acasă să mă ia. M-am dus la o rudă să întreb cine-s ăștia și mi-a zis: gardiști. Ca după asta să mă învețe pe mine un oarecare Ciocoi cum a început războiul și că a fost război civil. Eu am circulat toată regiunea transnistreană și nu am văzut pe câmpuri să crească arme și nici prin pomi grenade. Ei aveau tancuri și blindate moderne, dar noi -  o încrucișare dintre o căruță și o găina chioară. În aprilie, în comisariatul de aici nu era un automat de leac, dar ei erau înarmați până în dinți. Eu port de acolo patru șuruburi de inox acolo, „o amintire plăcută”.

El atenționat asupra faptului că voluntarii care au participat la războiul de la Nistru nu-și pot apăra drepturile:

„Eu am condus un grup de 26 de persoane, de băieți-zmei și ei nu-și pot găsi actele. Noi am fost la război, ca apoi toți politicienii să-și bată joc de noi. Unde au fost ei când noi am fost pe front. Sunt date că Dodon și-a grămădit mulți veterani falși, deghizați”.

Voluntarii cer să le fie întoarse înlesnirile sociale pe care le-au avut inițial.

„Noi 28 de ani de zile nu am mai văzut nimic. Ne plătește statul vreo sută de lei. Cerem să ne întoarcă înlesnirile pe care le aveam. Am vrea să le protejăm și noi sănătatea. Avem băieți bolnavi și care nici au polițe să se trateze. Oriunde ne ducem, doar ne promit și atât”.

Președintele Uniunii Voluntarilor Sergiu Caracai, de asemenea, denunță atitudinea autorităților, inclusiv afirmația ministrului de Externe care a disculpat rolul armatei ruse în războiul din 1992:

„Cei mai mulți voluntari s-au ridicat de aici, din Căușeni. Noi am avut la război trei platouri: Cocieri, Coșnița și Chițcani. Ne propunem să mergem în fiecare școală, în fiecare sat și să deschidem în aceste sate măcar o stradă, o placă comemorativă în memoria celor care și-au pierdut viața. Doar așa oamenii care au luptat pentru patrie vor rămâne în istorie. Noi, când am fost în războiul de la Nistru ne dădeam viața pentru țară, ce s-a întâmplat cu noi în acești 28 de ani? Ni se spune că noi nu știm ce a fost. Unde am ajuns? Ni s-a spus că am fost bandiți. Noi vrem o politică a R. Moldova, nu o politică de partid, nu o politică a unui clan. Am luptat pentru statul acesta și am vărsat atâta sânge, atâta sânge…”

Și Jurnalistul Gheorghe Budeanu a participat la războiul de la Nistru. El este autorul cărților „Transnistria în Flăcări”  și  „Un strigăt pe Nistru”, despre declanșarea războiului,

„De aici, de la Căușeni s-a ridicat o mare parte a populației, pentru că a fost cel mai fierbinte segment al frontului de pe Nistru, Tighina fiind alături. Iar aici la Căușeni, era statul major al trupelor militare ale R. Moldova, pentru că armată nu era. Toți anii m-am gândit că ar fi bine să scriu un roman despre asta pentru a arăta ce s-a întâmplat, dar să fie și în același timp și o doză de ficțiune pentru a fi citit mai ușor de tânăra generație. Corect e să spunem războiul ruso-moldovenesc, pentru că până și oficialitățile de la Kremlin recunosc că acel război a avut scopul de a-i încurca pe moldoveni să se unească cu România”.