În ultimul an de liceu a jucat în diferite spectacole de teatru ca amator, pentru plăcerea sa, fără a se gândi pe atunci că ar putea deveni actor, după propria-i mărturisire. Totuși, directorul liceului, observându-i talentul, l-a încurajat să dea examen la Institutul de Teatru. A încercat și a reușit. A devenit student și a fost repartizat în clasa profesoarelor Aura Buzescu și Beate Fredanov.

După absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1957, Victor Rebengiuc a fost imediat angajat la Teatrul Bulandra din București. De-a lungul timpului, a jucat în numeroase spectacole puse în scenă și de alte teatre, mai ales la Teatrul Național București și Teatrul Mic. A fost ṣi este o prezență permanentă și la Teatrul Național Radiofonic, cu roluri de mare succes. De asemenea, a creat roluri de referință în peste 50 de filme.

După 1990, maestrul Rebengiuc a fost rectorul U.N.A.T.C. „I.L.Caragiale”, iar la sfârṣitul anilor ‘90 directorul Teatrului Bulandra.

Arhiva de Istorie Orală a Societății Române de Radiodifuziune păstrează povestea vieții și carierei maestrului Victor Rebengiuc, o înregistrare din 2012.

„Ați colaborat foarte mult cu Lucian Pintilie… Cum a început colaborarea cu el?

Prima piesă pe care am jucat-o în regia lui a fost Un strugure în soare, era o piesă scrisă de o autoare de culoare, Lorraine Hansberry. Era o piesă cu negri și am jucat foarte… eram acolo, dansam, eram tânăr, dansam, țipam, făceam, cântam, eram negri și temperamentali… Asta a fost prima colaborare […]. După aceea, el a început să lucreze la Revizorul și m-a distribuit și pe mine, jucam și eu acolo un rol și-am repetat destul de mult și la un moment dat am primit o invitație din partea lui Horia Popescu să joc la Național într-o piesă de Paul Everac, Un fluture pe lampă. Am citit piesa, era interesantă: era pentru prima oară când se vorbea în mod public de faptul că sunt români care fug din țară, în străinătate – fug!… Și ăsta era un transfug, personajul pe care-l jucam eu. Și era interesant la început, pentru că el fugea din motive social-politice și nu din motive economice, cum a ajuns până la urmă textul, pentru că l-a tot curățat comisia ideologică, l-a tot periat, până când ăsta a ajuns un nenorocit de-ăla care [zice]: „Mă duc să câștig și eu mai mulți bani acolo, în Franța, că aici în România nu mai sunt bani mulți…„ […]

Victor Rebengiuc în „Niki Ardelean colonel în rezervă”

Trebuia aprobat repertoriul și trebuia să respecți „rețetarul„ care spunea: atâta, 65%, nu știu ce, românești, 35%, nu știu ce și mai rămânea 1% literatură universală și internațională, mă rog…

Dumneavoastră, ca actor, aveați posibilitatea să refuzați un rol?

Da, eu am refuzat multe roluri care nu mi-au plăcut… n-am avut de suferit, nu, nu… Am refuzat roluri în piese care nu mi-au plăcut și în general piese românești, de-astea scrise prost, erau dramaturgie proastă. Și am refuzat să particip la spectacolele omagiale și de partid.

Cine v-a făcut propunerea? Directorul? Secretarul de partid?

Păi, era o propunere care venea de undeva, de la Ministerul Culturii care organiza chestia asta. Regizorul care se ocupa cu respectivul spectacol își alegea niște actori și spunea: „Adu-mi-i pe ăștia…„ și ministerul trimitea la teatre: „Cutare și cutare să vină mâine la repetițiile care au loc în vederea spectacolului de 26 ianuarie, ziua tovarășului.„ Când te chema, te chema directorul teatrului, spunea: „Dom’le, te duci acolo…„ „Nu mă duc, dom’le, am spus, eu nu știu să fac spectacole de-astea, nu mă duc…„ „Păi nu, că te duci, că e sarcină de serviciu, că dacă o refuzi, îți desfac contractul de muncă.„ „Desfă-mi contractul de muncă!„ Nu mi l-a desfăcut… așa am refuzat și n-am fost singurul. N-am fost singurul care a refuzat, au fost mulți care au refuzat! Au fost unii care [au acceptat], au făcut-o din exces de zel, pentru că au vrut ei să se arate devotați și plini de afecțiune față de partid, în speranța că vor căpăta probabil cine știe ce munci de răspundere, ce avantaje, nu pot să-mi dau seama ce, alții care au făcut-o de frică să nu fie dați afară, să nu li se desfacă contractul de muncă, alții care au fost șantajați, fie că beau mai mult și… „Băi, fii atent, că dacă…„ Așa că cine a avut curaj să spună: „Nu, dom’le, nu mă duc!„, n-a avut de suferit. N-a fost nimeni dat afară pentru că a refuzat! Și-au fost mulți care au refuzat, nu numai eu…

Acum aș vrea să trec la un alt palier, la viața dumneavoastră personală… Cum vă petreceați timpul liber?

Nu prea aveam timp liber, eu am muncit enorm, am muncit foarte mult!… În concediu făceam film… făceam film în concediul de la teatru, de obicei. Și mă duceam la mare. Asta făceam, mă duceam la mare, la Schitu, stăteam acolo vreo două săptămâni, înotam în mare, mă bronzam și veneam acasă…

Excursii?…

N-am făcut excursii. O singură excursie, în ’86, am făcut-o cu fiu-meu, am vrut să-i arăt țara. Am făcut un film, Secretul armei secrete, am făcut cu Tatu, săracul, un regizor deosebit care a plecat de pe pământ mult-mult prea repede. […] Și am făcut filmul, am filmat întâi la mare, la Mamaia Sat pe-acolo și am plecat cu fiu-meu, cu mașina, prin Dobrogea, am urcat la Galați, am trecut cu bacul și am venit spre București, acasă.

Victor Rebengiuc în „Secretul armei secrete”

După aia, am avut în continuare de filmat la Hunedoara, la castel. Și de-acolo, am vrut eu să merg și m-am gândit… în perioada aia nu se dădea benzină și eu aveam o [maṣină] Lada și m-am dus la Ministerul Petrolului sau nu știu cum îl chema și am vorbit și eu pe-acolo cu un director: „Dom’le, uite, vreau să fac și eu asta…„ „Fă un itinerar cu zile precise unde te oprești, ca să iei benzină de la stațiile de-acolo și noi trimitem lista acolo, că o să fii trecut pe listă să ți se dea benzină, dar dacă nu te duci în ziua aia, nu mai iei…„ Și așa am făcut: am plecat, după ce-am terminat filmările de la Deva de-acolo, am plecat la Oradea, Baia Mare, Satu Mare, am luat-o prin Maramureș, am trecut din Maramureș spre Vatra Dornei, încolo, Suceava și am coborât pe valea Bicazului, la lacul Bicaz și am venit spre București. Pe la mănăstiri, evident că am trecut pe la toate mănăstirile, a fost foarte frumos!

Fiu-meu avea atuncea, în ’86, 11 ani. Și a fost foarte instructiv pentru el și pentru mine pentru că eu nu făcusem niciodată o asemenea [excursie] și mai ales nordul mi-a plăcut, Maramureșul ăla și Bucovina, mi-au plăcut enorm de mult! Teribil de frumoase… tânjesc după ele, poate o să mă duc, dar n-am timp, n-am când să mă duc și în ultima vreme am devenit așa de comod, atât de greu plec de-acasă! Îmi place acasă, imi place mai mult acasă decât oriunde!

Radio ascultați?

Eu ascult Radio Muzical, asta ascult eu, ascult muzică… și uneori noaptea mai prind teatru la microfon, pe Cultural. Noaptea ascult, la căști, da, când n-am somn – și mi se întâmplă în ultima vreme să adorm foarte târziu – stau la calculator și după aia mă bag în pat, mai stau încă o oră până să adorm…

Pe timpul lui Ceaușescu, către final, când lucrurile erau foarte triste la noi în țară, ascultați posturi străine, Europa Liberă?

Ascultam în gura mare postul ăla! Eu, cu fiu-meu stăteam, în bucătărie îl aveam pus, acolo se auzea cel mai bine și era pus la maximum ca să auzim și se auzea perfect și stăteam și ascultam fără nici o problemă! Cred că toți ascultau, toți ăia din casă de la noi ascultau de la mine Europa Liberă!…”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]