Instituția monarhică din România, la sfârșitul anului 1925, se vedea pusă într-o situație dificilă. La 12 decembrie 1925, principele Carol, dintr-o serie de motive atât personale cât și de ordin politic, trimis să reprezinte familia regală la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, văduva fostului rege Eduard al VII-lea, a refuzat să se mai întoarcă în țară. Printr-o scrisoare adresată regelui Ferdinand (1914-1927), principele renunța pentru a treia oară la obligațiile ce-i reveneau în calitate de moștenitor la Tronul României, notează ''Istoria României în date'' (2003).

În acest context, regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, la Sinaia, la 31 decembrie 1925, afirmând: ''Dacă un asemenea act ar fi fără precedent din partea lui, aș mai păstra iluzii și speranțe. (...) Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să las vreo posibilitate de reînnoire a unei asemenea crize care e deja prea mult că s-a putut repeta'', potrivit volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul II — Ferdinand'' (Ioan Scurtu, 2004). Consiliul de Coroană a aprobat cu majoritate de voturi renunțarea principelui Carol la toate drepturile și prerogativele ce-i reveneau în calitate de moștenitor și proclamarea fiului său, Mihai, ca principe moștenitor al Tronului României.

La 4 ianuarie 1926, Parlamentul a ratificat, cu 231 de voturi și 3 contra, hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunțării principelui Carol la Tronului României, cunoscut și sub denumirea de ''Actul de la 4 ianuarie'' și recunoașterea prințului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moștenitor, ''coborâtorul direct și legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor''. Pe timpul minoratului lui Mihai, a fost instituită o Regență, formată din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Gheorghe Buzdugan (din 1 octombrie 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărățeanu), și principele Nicolae, fratele lui Carol.

Regele Ferdinand a murit la 20 iulie 1927, după o domnie de 13 ani, iar Mihai I a fost proclamat rege al României, la numai șase ani. Regența a început să-și exercite atribuțiile.

Prima domnie a lui Mihai I a stat sub semnul incertitudinilor, în condițiile în care, în exterior, tatăl său, principele Carol se pregătea să revină în țară, iar în interior se intensifica mișcarea carlistă pentru readucerea sa pe Tronul României, conform volumului ''Enciclopedia Șefilor de stat și de Guvern ai României'' (2011).

Principele Carol a revenit în țară la 6 iunie 1930. O zi mai târziu, Regența, instituită la moartea regelui Ferdinand, și-a dat demisia. În acest context, guvernul a preluat puterile și prerogativele constituționale și, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, aflat sub Regență, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

Regele Carol al II-lea (1930-1940), Mihai I și alți membri ai guvernului în vizită oficială la Chișinău

La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe principele Carol rege al României, sub numele de Carol al II-lea, ''coborâtor direct și legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand''. Regele Mihai a redevenit prinț moștenitor, primind titlul de ''Mare Voievod de Alba Iulia''.

A doua domnie a regelui Mihai I (1940-1947) a debutat în condiții dramatice, într-o Românie sfâșiată teritorial și într-o Europă aflată în plin război. Cu un an înaintea proclamării sale ca rege, la 23 august 1939, era încheiat, la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, cunoscut ca Pactul Molotov-Ribbentrop, al cărui protocol adițional secret cuprindea consimțământul Germaniei la anexarea Basarabiei de către URSS. Câteva zile mai târziu, prin atacul Germaniei împotriva Poloniei din 1 septembrie 1939, a început cel de-Al Doilea Război Mondial.

Evenimentele din vara anului 1940 — notele ultimative ale URSS (26 și 28 iunie, când au fost ocupate Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herței, respectiv 50.762 km pătrați cu 3.776.000 de locuitori) și Dictatul de la Viena (30 august, când Ungaria horthystă a ocupat 43.500 km pătrați, respectiv nord-estul Transilvaniei, cu o populație de 2.667.000 locuitori) — demonstrațiile puternice de protest de la începutul lunii septembrie, atitudinea ostilă a liderilor politici și a armatei l-au obligat pe Carol al II-lea să renunțe la prerogativele regale, la 6 septembrie 1940. În documentul semnat ca un apel către români, fostul suveran a omis deliberat termenul de ''abdicare'', lăsând loc unei eventuale reveniri. Încă din dimineața zilei de 5 septembrie, Carol al II-lea îl învestise pe Ion Antonescu cu ''depline puteri pentru conducerea statului român''. În aceeași zi, a fost suspendată Constituția și au fost dizolvate Corpurile legiuitoare, potrivit volumelor ''O istorie a românilor'' (Ion Bulei, 2007) și ''Istoria României în date'' (2003).

În dimineața zilei de 6 septembrie, principele Mihai (19 ani) a depus, în Sala Tronului, jurământul în fața generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, și a primului președintele al Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dimitrie Gh. Lupu, într-o nouă formulă dictată de conducătorul statului: ''Jur credință națiunii române. Jur să păzesc cu sfințenie legile statului. Jur să păzesc și să apăr ființa statului și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!'', conform volumului ''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV — Mihai I'' (Ioan Scurtu, 2004).

Primul decret semnat de regele Mihai, în dimineața aceleiași zile, a fost acela de reînvestire a lui Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri, ''cu depline puteri pentru conducerea statului român''. Regele rămânea cu următoarele prerogative: era capul oștirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decorațiunile române, primea și acredita ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; îl numea pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri, avea dreptul de amnistie și grațiere. În Articolul III din Decret se menționa: ''Toate celelalte puteri ale statului se exercită de președintele Consiliului de Miniștri'', potrivit volumului ''Istoria românilor — România Reîntregită (1918-1940)'' (vol. VIII, 2003).

Deși era suveranul României și, formal, capul oștirii, generalul Ion Antonescu, care a instaurat un regim autoritar între 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941 și 23 ianuarie 1941-23 august 1944, i-a lăsat regelui Mihai doar atribuții formale.

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), mareșalul Ion Antonescu, generalul Gheorghe Avramescu, inspectând trupe pe Frontul de Est

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947), mareșalul Ion Antonescu, generalul Gheorghe Avramescu, inspectând Frontul de Est

La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania, împotriva URSS. Generalul Ion Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul și să elibereze Basarabia și nordul Bucovinei, potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003). Însă, intrarea în război nu s-a făcut printr-o convenție, care să stipuleze condițiile colaborării cu Germania, și nici printr-o consultare cu factorii politici din țară. Aceștia, liderii liberali și național-țărăniști, ca și regele Mihai i-au cerut acestuia, în iulie 1941, după cucerirea prin grele lupte a teritoriilor răpite cu un an înainte, să înceteze ostilitățile cu Rusia Sovietică. Antonescu a refuzat.

Regele Mihai, care inițial a elogiat războiul purtat de armata română dincolo de Nistru, a devenit tot mai rezervat începând cu toamna anului 1942. Totodată, preocupările oamenilor politici români pentru scoaterea țării din război au crescut în intensitate către sfârșitul anului 1943, prin canalele deschise la Ankara și Stockholm.

Sursa foto: ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI
Regele Mihai I (1927-1930, 1940-1947) și regina-mamă Elena în Sala Tronului din Palatul Regal

Sursa foto: ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI
Regele Mihai I (1927-1930, 1940-1947) și regina-mamă Elena în vizită la Cernăuți

În discursul rostit la radio în noaptea Anului Nou 1943, regele Mihai I spunea: ''Urarea ce fac cu acest prilej poporului meu, căruia istoria i-a hărăzit până acum atâtea suferințe, întretăiate doar de rare luminișuri de dreptate, este ca sfârșitul frământărilor sângeroase care sfâșie omenirea să-i aducă consfințirea definitivă a drepturilor sale nepieritoare''. Ideea a fost reluată și formulată mult mai clar a doua zi, în cuvântarea de răspuns a regelui României la urările făcute de decanul corpului diplomatic: ''Ne-ați împărtășit, Excelență, speranța într-un an mai bun, un an care ne-ar aduce sfârșitul acestui război fără precedent în istorie, care pustiește omenirea și amenință cu prăbușirea valorilor sale materiale și morale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelența Voastră și țin să o asigur că niciodată o dorință nu a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea și armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credința în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiție, libertate și concordie''. (''Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), volumul IV — Mihai I'', Ioan Scurtu, 2004).

Regele Mihai I (1927-1930,1940-1947) în vizită la Regimentul de Gardă călare

Regele Mihai (1927-1930,1940-1947) la întâlnire cu presa la palat

În contextul deteriorării rapide a situației de pe front (la 20 august 1944, a început ofensiva trupelor sovietice în zona Iași-Chișinău, soldată, încă de la început cu străpungerea pozițiilor defensive româno-germane) și al refuzului mareșalului Ion Antonescu de a părăsi Axa și de a încheia armistițiul fără consimțământul lui Hitler, la 23 august, aflat în audiență la regele Mihai I, acesta l-a destituit din funcția de conducător al statului și a ordonat arestarea lui.

În seara aceleiași zile, printr-o Proclamație către țară, difuzată la radio, regele Mihai I anunța ieșirea din alianța cu puterile Axei, încetarea războiului împotriva Națiunilor Unite și acceptarea armistițiului oferit de SUA, URSS și Marea Britanie. În același timp, s-a anunțat formarea unui guvern de uniune națională, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Națiunile Unite. Comentând desfășurarea evenimentelor din august 1944 din România, ziarul ''New York Times'' scria că istoria va consemna actul de la 23 august ''ca unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război'', potrivit volumului ''Istoria României în date'' (2003).

Începând din aceeași seară, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia și Oltenia. Capitala a fost teatrul unor puternice lupte între forțele germane și trupele române. Lupte grele s-au dat la Școala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa și Otopeni. La 28 august, Bucureștii erau eliberați prin forțe proprii. Prin eliberarea orașelor Carei și Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.

Manifestări legate de revenirea Transilvaniei de Nord-Est sub administrație românească. Au participat regele Mihai I, dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri (prim-ministru), Gheorghe Tătărescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, ministrul Afacerilor Străine și Andrei I. Vîșinski, președinte al Comisiei Aliate de Control pentru România

Semnarea Convenției de armistițiu a avut loc la Moscova, la 12 septembrie 1944, care declara România o țară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 și impunea plata unor despăgubiri de război către URSS. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena, ''Transilvania sau cea mai mare parte a ei'' revenind României, consemnează volumul ''Istoria României în date'' (2003).

Criza politică declanșată de comuniști în 1945, în vederea preluării puterii, i-a oferit prilejul lui Andrei I. Vîșinski, prim-locțiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Străine al URSS și președinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, de a veni la București. Acesta i-a impus regelui Mihai I, în decursul întâlnirilor din 27, 28 februarie și 1 martie 1945, demiterea premierului, generalul Nicolae Rădescu, și formarea unui guvern al Frontului Național Democrat (FND), condus de dr. Petru Groza.

Paradă militară și defilarea muncitorilor, dedicate zilei de 9 Mai 1945 — Ziua Victoriei. La paradă au luat parte: dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri, Ivan Zaharovici Susaikov, general-colonel al armatei sovietice, regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, membrii ai guvernului, precum și reprezentanți ai Națiunilor Unite

Regele, nesusținut de SUA și Marea Britanie, în contextul dezarmării trupelor române din Capitală din ordinul autorităților sovietice, a acceptat ca Petru Groza să formeze un nou guvern, cu condiția reprezentării partidelor democratice, restabilirii administrației române asupra nord-estului Transilvaniei și atenuării aplicării prevederilor Convenției de armistițiu. Instaurat la 6 martie, guvernul dr. Petru Groza, sprijinit de URSS, a trecut la aplicarea unor măsuri având ca scop destrămarea structurilor politice, economice și culturale existente, în vederea creării condițiilor sovietizării și comunizării țării, potrivit volumului ''Enciclopedia Șefilor de stat și de Guvern ai României'' (2011).

Participarea regelui Mihai I, a patriarhului României, Nicodim si a președintelui Consiliului de Miniștri, dr. Petru Groza, la ceremonia sfințirii Catedralei Ortodoxe de la Timișoara

Mihai I a cerut demisia guvernului Groza la 20 august 1945, pentru a se forma un guvern reprezentativ, care să exprime voința cetățenilor țării. În decembrie 1945, în urma conferinței de la Moscova a miniștrilor de externe ai URSS, SUA și Marii Britanii se hotărăște includerea a câte unui reprezentant al PNȚ și PNL, însă prin această decizie guvernele de la Washington și Londra recunoșteau, de fapt, regimul impus României de Moscova, prin A.I. Vîșinski, la 6 martie 1945. În aceste condiții, alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate de coaliția condusă de PCR, au deschis ultima fază în preluarea integrală a puterii și instaurarea regimului comunist de tip sovietic. Obiectivul final urmărit de regele Mihai I, acela al demisiei guvernului Groza, nu a fost atins.

Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) la deschiderea lucrărilor Parlamentului. Alături de rege se află dr. Petru Groza, președintele Consiliului de Miniștri si alți membri ai guvernului condus de acesta

În noiembrie 1947, regele Mihai I a plecat la Londra, pentru a participa la căsătoria verișoarei sale, principesa Elisabeta (actuala suverană a Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord), și apoi la Paris, unde, în urma convorbirilor cu liderii occidentali, suveranul român s-a convins definitiv că România a fost lăsată în sfera de interese și de dominație a URSS. S-a reîntors în țară la 21 decembrie, iar câteva zile mai târziu, la 30 decembrie, Mihai I a fost silit, prin șantaj și amenințare, de către autoritățile comuniste, să abdice. Mihai I a părăsit România, împreună cu mama sa, Elena, la 4 ianuarie 1948. A locuit o vreme în Marea Britanie, apoi s-a stabilit (1956) în Elveția.