Despre Zavaidoc se spune că era un bărbat chipeș, extrem de iubit de public, dar mai ales de femei, iar despre modul în care el trăia muzica lătărească, cronica vremii consemnează că auditoriul era impresionat până la lacrimi.

Despre cum a ajuns celebrul lăutar de la momentele de glorie, încărcate de admirația publicului și răsplătite cu onorarii colosale, la sfârșitul lui în care a rămas orb, bolnav și sărac lipit, Rador vă invită să descoperiți în rândurile care urmează.

Marin Teodorescu, pe numele său real, s-a născut la 8 martie 1896, la Pitești, fiind fiul vestitului lăutar Tănase Teodorescu și al Constandinei. Toți copiii au moștenit talentul muzical din familie, atât Marin, cât și fratele său Vasile, dar și cele două surori ale lor, Maria și Zoe. Ziarele vremii scriau că Tănase „cânta la țambal de plângeau și surzii și alinta cu vioara urechile obișnuiților de prin cârciumi”.

Când Zavaidoc a împlinit 14 ani, el și frații săi au rămas orfani de tată, și, cu toate că era cel mai mic dintre copii, s-a văzut în postura de a asigura resurse financiare pentru familia sa.

Marin, împreună cu Vasile și Zoe, pleacă la București și încheagă un taraf, în care Marin cânta la chitară, Vasile la vioară, iar Zoe la acordeon, formație care avea să capete ulterior numele „Frații Zavaidoc”.

La 3 octombrie 1916, Marin pleacă în Armată, iar peste doi ani se înrolează voluntar, împreună cu fratele său Vasile, în Regimentul 44 Infanterie, care participă la Primul Război Mondial. În această perioadă, îi încântă cu muzica sa lăutărească pe ofițerii din serviciul militar, generalul Traian Moșoiu – un mare iubitor al muzicii populare românești – botezîndu-l pe Marin cu supranumele de ”Zavaidoc”, de la vechiul regionalism ”zavaidoacă”, care se dorea echivalentul unui om vesel și pus pe șotii, zurbagiu, năbădăios.

Apoi cutreieră spitalele, alături de George Enescu și cântăreața de operă Elena Zamora, aducând răniților din război puțină alinare.

În anul 1919, Zavaidoc făcea parte din trupele române care au ocupat Budapesta.

După război se stabilește definitiv la București unde primește lecții de canto, mai întâi de la profesorul Dimitrie Cutavas, apoi de la tenorul Operei Române Dumitru Mihăilescu-Toscani și, ulterior, bucurându-se chiar de îndrumarea baritonului Petre Ștefănescu-Goangă.

Taraful Zavaidoc și-a reluat activitatea artistică, lor alăturându-li-se mai târziu și soțul Zoiei, grecul Tănase Perlidius, care cânta la clarinet. La scurtă vreme, muzica tarafului a ajuns renumită în toată țara, dar și peste hotare.

În anii 1925-1926 Zavaidoc a semnat primul contract, cu Casa de discuri Columbia, imprimând apoi peste 30 de discuri vinil, albume în care erau interpretate melodii precum vestitul ”Cântec al lui Zavaidoc”, care i-au adus câștiguri de milioane de lei, apoi  ”De când m-a aflat mulțimea”, ”Dragostea e ca o râie”, ”Foaie verde spic de grâu”, ”Mărie și Mărioară”, sau ”Pe deal, pe la Cornățel”.

Însă Zavaidoc avea o pasiune pentru muzica lăutărească interpretată în localurile bucureștene, în care era mai aproape parcă de inimile publicului, iar aceștia erau extrem de impresionați de modalitatea divină de interpretare a acestuia.

În cârciumile „Vișoiu”, la „Kiseleff”, „Carpați”, sau „La cotitură”, în grădinile de vară sau „La Marița Borțoasa”, Zavaidoc aducea fericire în sufletele clienților, rupea inimile admiratoarelor și atenta la finanțele patronilor. Bucureștiul acelor ani intrase în febra muzicii magnifice al lui Zavaidoc.

Se spune că localul ”Cireșica” de lângă Grădina Cișmigiu, celebru pentru protipendada vremii, ajunsese să fie atât de cunoscut datorită muzicii lui Zavaidoc, încât călătorii cu tramvaiul denumeau stația după supranumele celebrului muzicant.

Însă, așa cum spuneam, cariera lui Zavaidoc nu s-a limitat la spațiul românesc, el fiind adus, cu onorarii generoase, să cânte pentru clienții multor restaurante din Ungaria, Bulgaria, Franța și Cehoslovacia.

Apogeul careierei sale artistice a fost conform biografilor săi, participarea, alături de orchestra lui Grigoraș Dinicu, în delegația României la Expoziția Universală de la Paris, din anul 1937, care reunea „crema” artistică a întregii planete.

Trebuie spus că celebritatea sa în domeniul muzicii populare și lăutărești a avut un preț. Se spune că era atât de talentat, încât a refuzat din start oferta lui Dumitru Mihăilescu Toscani, celebrul tenor al Operei Române, de a i se alătura în cariera lirică. Zavaidoc a preferat să cânte pentru lumea restaurantelor, a cârciumilor nu întotdeauna cu „ștaif”. Aici câștiga onorarii incredibile, fiind curtat de mai toți proprietarii stabilimentelor, fiindcă umplea restaurantele cu clienți care rămâneau la mese până dimineața numai pentru a-i asculta cântecele. Și pe cât de bogat ajunsese să fie, celebrul lăutar era pe măsură de mărinimos: cu toate că avea la București trei mașini, fiecare cu șoferul ei, aceștia, în timp ce își așteptau șeful, puteau să mănânce pe gratis orice le poftea inima. Se spune că atunci când gunoierul trecea pe stradă, Zavaidoc îl invita în casa sa, de unde acesta își putea alege orice costum își dorea. Zavaidoc era extrem de generos și cu nepoatele sale, dar și cu tinere studente talentate de la Conservator, pe care le sprijinea în cariera artistică.

E de înțeles că, fiind chipeș și extrem de bogat, el era curtat de numeroase admiratoare.

Poate de aceea Zavaidoc avea să se căsătorească abia când a împlinit 43 de ani, aleasa inimii sale fiind Constanța, o fată mai tânără decât el cu 15 ani, care avea să-i dăruiască două fete, Constanța (născută la 9 noiembrie 1940) și Niculina (născută la 26 noiembrie 1944), și un băiat botezat tot Zavaidoc (născut la 26 ianuarie 1942). Cheia căsniciei a fost condiția pusă de Zavaidoc, ca „jumătatea” sa să încerce să nu fie geloasă, în condițiile în care artistul se întâlnea la fiecare pas cu numeroase „tentații”.

Se spune că la nașterea primului său copil, Zavaidoc a câtat o noapte întreagă cu fetița în brațe, de fericire, iar la nașterea băiatului, lăutarul a fost fericit peste măsură, așa încât a mers pe străzile Piteștiului într-o sanie ticsită cu sticle de șampanie, dând de băut tuturor celor pe care i-a întânit în cale.

În 1943, a primit ordin de concentrare la o unitate din Târgoviște, unde s-a îndrăgostit lulea de o tânără frumoasă, pe nume Tuca, pentru care artistul era să își vadă familia destrămată.

Zavaidoc pleacă apoi la Tighina, unde cântă pentru armata română și unde militarii au transformat în șlagăr melodia sa ”Soldățelul lui tăticu”.

Însă vine ziua de 4 aprilie 1944, în care bombardamentele distrug casa lui Zavaidoc din apropierea Gării de Nord, și o omoară pe sora sa, Zoe, lăsându-l în grijă cu cei cinci copii ai acesteia, aceasta după ce în anul 1940 rămăsese și fără fratele său Vasile.

Zavaidoc se refugiază la Caracal, unde cânta noaptea prin localuri, apoi este angajat la restaurantul Viscol din Vișoi, Câmpulung-Muscel, și la un restaurant din Roșiorii de Vede unde un patron de restaurant angajase special pentru el o orchestră de 20 de oameni.

Însă onorariile încasate nu puteau acoperi nevoile familiei sale, soția plus trei copii, și ale celor cinci nepoți care i-au rămas în grijă.

Zavaidoc se îmbolnăvește grav, și, la 31 decembrie 1944 este internat la Spitalul Filantropia din București, diagnosticul pus de medici fiind „nefrită galopantă”. Deprimat, fără casă și fără bani, foarte afectat de moartea surorii sale Zoia, Zavaidoc a și orbit, după ce tensiunea i-a ajuns la 28.

La 13 ianuarie 1945 a trecut la cele veșnice, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica.

Pentru a onora cum se cuvine memoria marelui lăutar, începând cu anul 2006, Primăria Municipiului Pitești, prin Centrul Cultural, organizează, în luna noiembrie, Festivalul Național de Muzică Lăutărească „Zavaidoc”, un eveniment dedicat muzicii vechi lăutărești și sprijinirii și lansării noilor talente.

Zavaidoc a rămas, alături de Barbu Lăutarul, Cristache Ciolac, Nicolae Buică, Grigoraș Dinicu, Fănică Luca, Sava Pădureanu, Nicu Stănescu, Petrică Moțoi, Fărâmiță Lambru și Ionel Budișteanu, în galeria celor mai mari și mai vestiți lăutari ai țării noastre din toate timpurile.