PORTRET | Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

  • 14 August 2018 19:42
PORTRET | Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

Marți, 14 august, se împlinesc 22 de ani de la trecerea la Domnul a lui Sergiu Celibidache, pianist, compozitor și dirijor, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai istoriei muzicii universale, personalitate despre care s-a vorbit și s-a scris cu superlative greu de egalat. Fascinant și controversat, profesionist nonconformist sau chiar dictator în profesia sa – cum l-au numit unii -, dirijorul Celibidache nu a ezitat să folosească vorbe grele la adresa unor personalități care erau și sunt considerate valori incontestabile ale muzicii simfonice, și a respins tot ceea ce alți dirijori și-au dorit cu ardoare: înregistrări audio, concertele peste Ocean, interviuri și fotografii în reviste, motivând că toatre acestea ar scădea emoția prestațiilor sale …

Sergiu Celibidache s-a născut la Roman, județul Neamț, la 28 iunie 1912, tatăl său fiind Demostene, cu origini grecești, ofițer de cavalerie, prefect al Iașului și, începând cu anul 1922, ajutor de primar al aceluiași oraș, iar mama sa, Maria, născută Brăteanu, a fost profesoară de chimie.

Când copilul împlinea șase luni, familia se mută la Iași, iar anii care au urmat au însemnat un zbucium pentru părinții săi, fiindcă cel mic nu scotea niciun cuvânt.

Abia pe la vârsta de trei ani, viitorul mare dirijor se hotăra să pronunțe primele silabe, iar un an mai târziu începea deja să cânte la pian, singur, uimindu-și familia.

Despre acest moment, Celibidache avea să mărturisească peste ani: „Când aveam 4 ani dădeam concerte, așa, fără public, într-un pod gol, fără lumină, cu mult praf, și foarte rece. Mulțumeam publicului, deși nu știam ce înseamnă asta. Fusesem o dată la un concert adevărat unde am văzut că se aplauda, că se mulțumea la sfârșit și, atunci, o făceam fără să știu să cânt la pian, nu cântam, mi se părea doar foarte interesant.”

Celibidache și-a trăit anii copilăriei în umbra unui tată autoritar, care îl vedea ca pe urmașul său, la conducerea provinciei.

Și-a efectuat studiile liceale și muzicale la Seminarul Pedagogic din Iași, până în 1930, demonstrând o inteligență ieșită din comun, iar imediat după aceea, la vârsta de 18 ani, părăsește definitiv casa părintească, pentru a-și putea urma cariera muzicală visată, după ce tatăl său își dorea cu insistență, pentru el, o carieră politică.

Și-a continuat studiile la București, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski (teorie-solfegiu, pian) și a lui Theodor Cosma (jazz), câștigându-și existența în calitate de pianist corepetitor la o școală de dans, însă visul său pentru o carieră muzicală avea să însemne ani de sărăcie cumplită, doar pentru a-și urma pasiunea.

În anul 1935 își satisface stagiul militar, apoi pleacă la Paris unde își continuă studiile.

După cea a ascultat la radio un cvartet de coarde de Heinz Tiessen, se hotărăște să compună propriul cvartet de coarde, pe care i-l trimite lui Tiessen, profesor la Facultatea de Muzică din Berlin, care remarcă potențialul muzical deosebit al lui Celibidache și îl invită la Berlin.

Marele dirijor avea să se mute la Berlin, învață în cel mai scurt timp limba germană, apoi se înscrie la Facultatea de Muzică a Universitatii Friedrich-Wilhelm, unde a studiat printre alții cu Tiessen (compoziție), Hugo Distler (contrapunct), Kurt Thomas și Fritz Stein (teorie), Georg Schunemann (muzicologie) și Walter Gmeindl (dirijat).

În anul 1939, se întâlnește cu preotul budist, germanul Martin Steinke (Dao Jun) – care îl introduce în budismul-Zen – , de care îl va lega o frumoasă prietenie și care avea să-i influențeze cariera muzicală pe mai departe.

Urmează o perioadă în care se dedică compoziției propriilor lucrări, dar începe și să dirijeze corurile lucrătorilor feroviari și ale controlorilor de tramvai.

În anul 1941 primește primul angajament ca dirijor permanent, la ansamblul de amatori „Orchester Berliner Musikfreunde” („Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii”), cu care a susținut concerte publice.

Este momentul în care Celibidache uluiește prin memoria extraordinară, el ajungând să cunoască pe de rost toate partiturile.

Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale, iar în perioada celui de-al doi-lea Război Mondial, după ce profesorii au fost obligați să-și părăsească posturile, el a predat chiar propriilor colegi la mai multe materii. Aceasta în condițiile în care Celibidache nu avea bani, uneori nu avea ce să mănânce, slăbise foarte mult și a avut norocul să primească o cameră în care să locuiască de la un cuplu de lucrători de tramvai.

În încheierea anilor de studiu, Celibidache scrie o lucrare de doctorat despre „Elementele formative în tehnica de compoziție a lui Josquin des Pres” („Formbildende Elemente in der Kompositionstechnik Josquins des Pres”).

PORTRET | Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

La 11 august 1945, la doar 33 de ani, Celibidache a apărut la pupitrul Orchestrei de Cameră din Berlin, apoi câștigă un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin).

La 29 august 1945, este invitat să dirijeze Orchestra Filarmonicii din Berlin, în program figurând Uvertura operei Bărbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak. După doar două luni, Celibidache devine noul director muzical al celebrului ansamblu, colaborarea materializându-se în ani, în peste 400 de concerte la Berlin și în numeroase turnee de succes pe marile scene din alte țări.

În anul 1946, are loc prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler, la Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi și, în același an, Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.

În anul 1948, conduce pentru prima oară London Philharmonic Orchestra și are loc primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin.

Tot în 1948, Celibidache semnează primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge, însă maestrul nu a fost mulțumit de sunetul „fad” al imprimărilot, care, în opinia sa prezentau o variantă deformată a realității, astfel că, de aici înainte, va prefera doar calea directă a concertelor live.

Din anul 1949, Celibidache este dirijor-invitat al unor orchestre de prestigiu din întreaga lume – din Austria, Italia, Franța, America Centrală și de Sud, în același an el refuzând postul de dirijor al New York Philharmonic Orchestra.

În anul 1952, Wilhelm Furtwängler preia din nou postul de dirijor șef al Orchestrei Filarmonice din Berlin, insă Celibidache rămâne atașat ansamblului.

În anul următor, primește Premiul Berlinez de Artă pentru Muzică, are loc ultimul lui concert cu Orchestra Scala din Milano, însă între Celibidache și Furtwängler apar primele tensiuni.

În 1954, maestrul primește Crucea de Merit a Republicii Federale Germania, pentru meritele sale în succesele Orchestrei Filarmonice din Berlin.

În 30 noiembrie 1954 – ziua morții lui Furtwängler, are loc ultimul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, în perioada ce a urmat, conducerea ansamblului fiind încredințată lui Herbert von Karajan.

În anul 1955, Celibidache primește Premiul Uniunii Criticilor Germani și continuă activitatea concertistică, mai ales în Italia, unde dirijează Orchestra Scala din Milano, Orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma și Orchestra Radio a RAI.

În 1957, dirijează concertul festiv în onoarea aniversării de 70 de ani a profesorului și mentorului său Heinz Tiessen cu Orchestra Radio din Berlin, iar în 1958 au loc primele concerte cu Orchestra Radio din Stuttgart, o orchestră care avea să-i rămână foarte apropiată.

În anul 1960, începe o colaborare cu Capela Regală Copenhaga, iar un an mai târziu întreprinde cu aceasta un amplu și apreciat turneu în Germania.

La 28 iulie 1962, în ziarul „Frankfurter Allgemeine” apare un articol al lui Celibidache cu titlul „Înțelepții sunt greu de găsit”, în care artistul își expune ideile despre budism și în care arată că și-a îndreptat atenția spre a crea, în timpul concertelor sale, condițiile optime pentru ceea ce numea el o “experiență transcedentală”, din perspectivă zen – budistă.

În anul următor, devine dirijor invitat și director artistic al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stockholm și realizează turnee în Suedia, Danemarca, Germania, Elveția, Spania, Finlanda, Austria, Olanda.

În anul 1965, Celibidache se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o cunoștea încă din copilăria lui petrecută în România, iar pe 19 iunie 1968 se naște unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan.

În anul 1970, este numit Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm și i se acordă , la Copenhaga, Premiul de muzică Leonie-Sonning.

O adevărată legendă a baghetei mondiale, Sergiu Celibidache a revenit rareori în postură de dirijor în România, dar în puținele dăți în care a făcut-o, Radiodifuziunea română i-a fost alături. Astfel, în iunie 1970, Sergiu Celibidache a susținut la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze nu mai puțin de cinci concerte la Sala Radio, în program figurând și celebrele Tablouri dintr-o expoziție de Modest Mussorgski. Era prima sa revenire în țară după plecarea la numai 24 de ani, în 1936, în Germania.

În anul 1971, dirijează, la pupitrul Orchestrei Radio din Stuttgart, concertul jubiliar cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondarea orchestrei, iar un an mai târziu devine dirijor permanent și director artistic al acestei orchestre.

În anul 1973, dirijează Orchestra Națională ORTF în Paris, iar în 1977, în urma unor neînțelegeri, renunță la postul de director artistic al Orchestrei Radio din Stuttgart, rămânând însă atașat ansamblului ca și „dirijor permanent”.

În anul 1978 revine pentru scurt timp în țara natală, unde dirijează Orchestra Filarmonică George Enescu din București, în același an fiind numit profesor onorific la Universitatea Johannes-Gutenberg din Mainz, unde începe o lungă activitate pedagogică.

La 14 februarie 1979 are loc primul concert cu Filarmonica din München, iar după acest succes este numit dirijor șef al orchestrei și totodată director general de muzică al orașului München.

În 1980 începe să susțină și la München cursuri de dirijat, iar în anul 1982 are loc primul turneu în Germania cu Filarmonica din München, urmând alte turnee cu aceasta în Franța, Italia și Spania și concerte la Săptămânile Festive din Berlin.

În anul 1984 are loc debutul dirijoral în SUA, alături de Orchestra de Studenți a Institutului Curtis, din Philadelphia, la Carnegie Hall, la New York.

În 1986, Celibidache dirijează la München două premiere, „Lamento di Orlando” de Gunter Bialas și „Simfonia a 3-a” de Harald Genzmer, iar în 1987 conduce Academia Internațională de Orchestră de Tineret la Festivalul de Muzică din Schleswig-Holstein și susține cu orchestra, ulterior, concerte în mai multe orașe.

În 1987, la împlinirea vârstei de 75 de ani, primește Moneda Aurită de Onoare a orașului München, apoi distincțiile Nettuno d’oro, la Bologna și Acul Aurit de Onoare al orașului Milano.

În 1988, la München, Celibidache dirijează premiera simfoniei „Die Lichtung” („Luminișul”) de Peter Michael Hamel și realizează numeroase turnee la Paris, Rouen, Berlin, Linz, în Israel și la Moscova.

În 1989 dirijează concertul cu ocazia Sărbătorii Naționale a 40 de ani de la înființarea Republicii Federale Germania.

Neuitată rămâne data de 13 februarie 1990, când Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susținut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru. „M-am născut român, am îmbătrânit român și o să mor român”, spunea cu acea ocazie Sergiu Celibidache.

În anul 1992, revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.

În iunie 1996 Sergiu Celibidache a susținut ultimul său concert la München.

A trecut la cele veșnice la 14 august 1996, la reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localității.

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicație americană „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“.

În anul 1998, în amintirea sa, a fost realizat filmul ”Grădina lui Celibidache”, regia, scenariul și producția aparținându-i fiului marelui dirijor, Serge Ioan Celibidache.

PORTRET | Sergiu Celibidache – un filosof al muzicii universale

În anul 2011, Radio România Muzical marca împlinirea a 15 de ani de la moartea lui Sergiu Celibidache, prin difuzarea seriei de emisiuni „Anotimpul discurilor”, reunind înregistrări în premieră românească realizate cu marele dirijor. În acest sens, între 8 și 12 august, la „Anotimpul discurilor”, au putut fi ascultate, în integralitatea lor, cinci CD-uri ce poartă numele lui Sergiu Celibidache pe copertă, majoritatea înregistrărilor fiind realizate alături de formații italiene (Orchestra și Corul RAI din Torino, Orchestra „Alessandro Scarlatti” din Napoli a Radiodifuziunii Italiene), dar și alături de Orchestra Filarmonicii din Berlin, în perioada anilor 1945 – 1958. Aceste discuri din seria „ineditelor Sergiu Celibidache” erau difuzate în premieră românească grație unui parteneriat între Radio România Muzical și Librăriile Humanitas și au fost realizate de Irina Cristina Vasilescu.

În anul 2012, împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa, marcată sub egida UNESCO, a prilejuit numeroase manifestări dedicate marelui compozitor și dirijor, între care și lansarea de către BNR a monedei numismatice comemorative, lansarea, la Biblioteca Academiei Române, a volumelor „Despre fenomenologia muzicii” de Sergiu Celibidache și „Celibidache: Întâlniri cu un om de excepție” de Patrick Lang și Stephane Muller.

Printre alte compoziții, Sergiu Celibidache este autorul a câteva simfonii, a suitelor “Grădina de buzunar” și “Haz de necaz” și a unui mistic Requiem.

Adept al unui stil dirijoral foarte original, Celibidache a fost fascinat de varietatea tempo-urilor: cu cât pasajul muzical era mai bogat și mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent.

Așa cum aminteam, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri, și doar după dispariția sa și cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrări live ale marelui artist.

Interpretările sale intense, absolut excepționale, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celibidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea.

Autor: Răzvan Moceanu

Sursa: Rador

Tags

Alte Noutati

LIVE: Matinal cu Victoria Cușnir și Sergiu Scânteian
Meteo Chișinău
20
Cer senin
Umiditate:72 %
Vint:2,6 m/s
Wed
23
Thu
24
Fri
26
Sat
24
Sun
23

Curs oficial BNM 04 August 2020

MDL RATĂ TREND
EUR 19.5480 -0.2592
USD 16.6713 -0.0458
RON 4.0431 -0.0569
UAH 0.5999 -0.0059
RUB 0.2261 -0.0002
Arhivă Radio Chișinău