Rolihlahla Mandela pe numele real, s-a născut pe 18 iulie 1918, la Mvezo, Provincia Oos-Kaap, Africa de Sud. Mai târziu a devenit cunoscut pe numele său tribal, Madiba. Străbunicul lui pe linie paternă, Ngubengcuka, era conducătorul poporului Thembu în teritoriile Transkeian din provincia Eastern Cape a Africii de Sud.

Tatăl său, Gadla Henry Mphakanyiswa, a fost șef de trib local și consilier al monarhului, numit în funcție în anul 1915, după ce predecesorul său fusese acuzat de corupție de către un magistrat alb din partidul aflat la guvernare.

Mandela a crescut împreună cu două surori în Qunu, satul mamei sale, unde avea grijă de turmele de vite.

A început educația la Clarkebury Boarding Institute din Engcobo, o instituție organizată după modelul vestic, cea mai mare școală pentru negri din Thembuland. A fost primul din familia sa care a mers la școală. În prima zi în care a frecventat cursurile, învățătoarea sa, Miss Mdingane, i-a dat numele Nelson, fiindcă tradiția acelor vremuri spunea că fiecare elev trebuie să poarte un nume engelzesc.

Mandela a urmat apoi cursurile Universității Fort Hare și ale Universității din Witwatersrand, unde a studiat dreptul, confruntându-se cu prejudecățile unei țări care îi interzicea să voteze sau să circule liber, din cauza culorii pielii. Aceștia erau, însă, și anii în care caracterul său rebel avea să iasă la iveală: el a fost exmatriculat de la Universitatea Fort Hare din cauza un conflict cu privire la alegerea reprezentanților studenților, iar înainte de exmatriculare, a fugit din familie, la vârsta de 22 de ani, pentru a scăpa de o căsătorie aranjată.

După absolvire, a trăit la Johannesburg, unde a practicat avocatura și s-a implicat în politica anti-colonialistă, îl cunoaște pe Walter Sisulu – cel care avea să devină un activist de seamă al politicii anti-apartheid și care avea să-i devină mentor și prieten apropiat -, iar ulterior, cu sprijinul acestuia, devine membru al Congresului Național African și unul dintre întemeietorii African National Congress Youth League, organizația de tineret a partidului.

Anul 1948 a marcat venirea la putere a Partidului Național, care a început o politică instituționalizată a apartheidului.

În anul 1952, Mandela a a avut un rol important în cadrul „Defiance Campaign against Unjust Laws” („Campania de nerespectare a legilor injuste”), o inițiativă pașnică de nesupunere civilă.

Un an mai târziu a devenit conducătorul organizației partidului din regiunea Transvaal, funcție din care a supervizat conferința Congress of the People din 1955, în cadrul căreia s-a format o coaliție de partide opuse apartheidului, cu ANC-ul în frunte.

Mandela a fost arestat de mai multe ori pentru incitare la revoltă, iar prima dată a fost judecat între 1956 și 1961 pentru trădare, însă nu a fost condamnat.

Deși adept al inițiativelor pașnice, Mandela devine cofondator al Umkhonto we Sizwe, facțiunea armată a Congresului Național African, care este responsabilă pentru un număr de atacuri cu bombă împotriva guvernului.

Mandela a dus această luptă și dincolo de granițele țării sale, în 1962 participând la Conferința Pan-africană pentru Promovarea Drepturilor Omului, unde a fost primit cu deosebită simpatie, inclusiv de către reprezentanții ONU. Doar că, la întoarcerea în țară, a fost arestat sub acuzația de părăsire ilegală a țării și îndemn la revoltă. Este apoi judecat, iar la 12 iunie 1964, a fost condamnat la închisoare pe viață, la vârsta de 45 de ani. Remarcabilă a fost pledoaria lui Mandela în timpul procesului: „Eu am luptat împotriva dominației albilor și am luptat împotriva dominației negrilor. Idealul meu cel mai scump a fost cel al unei societăți libere și democratice în care toți să trăiască în armonie cu șanse egale. Sper să trăiesc suficient de mult pentru a-l atinge. Însă, dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor”, a spus el.

Cel care devenise „deținutul 46664” s-a aflat timp de nu mai puțin de 27 de ani în închisoare, 18 ani fiind încarcerat în închisoarea Robben Island, la 12 kilometri de Cape Town, acolo unde revoluționarul avântat s-a transformat într-un înțelept dornic de reconciliere și într-un viitor om de stat cumpătat.

„Locuința” sa a fost o celulă de 2 pe 2,5 metri, în care se afla doar o saltea de dormit pe podea și o găleată. Mandela a fost obligat să facă multă muncă în folosul comunității, iar printre puținele drepturi se afla un singur vizitator și o scrisoare la 6 luni.

În tot acest timp, afară, dincolo de gratiile închisorii, populația de culoare din Africa de Sud l-a transformat pe Mandela într-un simbol al mișcării de eliberare de sub apartheid. Ultimii ani de închisoare au părut mai relaxați, conform biografilor săi, ca urmare a unor contacte secrete stabilite cu regimul de apartheid, din ce în ce mai instabil în acei ani. Se spune că Guvernul apartheid s-a oferit să-l elibereze din închisoare de șase ori, însă, de fiecare dată Mandela a respins oferta. La una dintre aceste oferte, se pare că Mandela ar fi dat un răspuns în scris în care arăta: „Eu prețuiesc propria mea libertate, dar mai mult prețuiesc libertatea celorlalți. Ce fel de libertate îmi oferiți voi dacă organizația ANC rămâne interzisă ?”

Mandela a fost eliberat, în cele din urmă, la 11 februarie 1990, în urma unei puternice campanii internaționale de lobby pentru cauza sa.

În anul 1991, la prima Conferință a Congresului Național African organizată pe teritoriul Africii de Sud, Nelson Mandela a fost ales președinte, iar Oliver Tambo a fost însărcinat să organizeze alegeri generale. În acest context, Mandela a condus negocierile cu președintele țării, F.W. de Klerk pentru abolirea politicii opresive a apartheidului și organizarea de alegeri universale.

În această perioadă Mandela își publică autobiografia, iar în urma primelor alegeri multi-rasiale libere, desfășurate în 1994, a devenit primul președinte de culoare al Africii de Sud.

Ceremonia de inaugurare în funcția de președinte a avut loc la Pretoria, la data de 10 mai 1994, a fost televizată, fiind urmărită de un public de circa un miliard de telespectatori, la nivel global.

În ciuda faptului că a fost o figură controversată de-a lungul întregii sale vieți, fiind acuzat de către criticii de dreapta de terorism și de simpatii comuniste, Mandela a primit peste 250 de premii internaționale pentru poziția sa în privința colonialismului și discriminării. Între acestea, în 1993, Mandela a primit Premiul Nobel pentru pace, împreună cu Frederik Willem de Klerk, care la acea vreme era, încă, președintele Africii de Sud. În motivația acordării acestei disticții se arăta că a fost acordată “pentru efortul lor de a încheia în mod pașnic regimul apartheid și pentru curajul de a pune Africa de Sud pe temelii democratice”.

A fost căsătorit de trei ori, iar în urma sa au rămas 8 copii, însă nu a fost niciodată nici soț, nici tată model. Prima sa soție a fost Evelyn Mase, asistentă medicală și verișoara prietenului său apropiat Walter Sisulu. Ea era cea care aducea banii în familie și cea care l-a ajutat pe Mandela să termine Dreptul la Universitatea Wits, apoi s-a implicat și în politică. Rodul dragostei lor au fost cei patru copii, iar divorțul dintre ei s-a pronunțat în anul 1958.

După ce s-a despărțit de a doua sa soție, Winnie Madikizela-Mandela, cea care a dus greul anilor în care el s-a aflat în închisoare, Mandela a cerut-o în căsătorie pe Amina Cachalia, cu care avusese o relație de lungă durată, însă aceasta l-a refuzat.

Apoi, interesant aspect, în anul 1998, în ziua împlinirii vârstei de 80 de ani, el s-a căsătorit pentru a treia oară, cu Graça Machel, nimeni alta decât văduva fostului președinte mozambican Samora Machel.

În anul 2004, când a împlinit vârsta de 85 de ani, Mandela hotărăște să se retragă din viața publică, și să dedice mai mult timp familiei și prietenilor apropiați.

În anul 2009, Londra a găzduit ceremonia de dezvelire a unei statui din bronz masiv, ridicată în onoarea sa, înaltă de 2,74 metri, și amplasată în piața din fața Parlamentului britanic, alături de cele ale lui Abraham Lincoln și Winston Churchill, ca simbol al celor care au rezistat în fața opresiunii.

În noiembrie 2009, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) a declarat ziua de 18 iulie ”Ziua internațională Nelson Mandela”, în semn de recunoaștere a contribuției fostului președinte sud-african la cultivarea păcii și a libertății.

ONU a stabilit că, în această zi, fiecare persoană și fiecare instituție, să-și dedice 67 de minute din timp pentru a-i ajuta pe alții, în semn de omagiu față de valorile apărate de primul președinte de culoare al Africii de Sud, aluzie la cei 67 de ani pe care Nelson Mandela i-a pus în slujba umanității, ca avocat al drepturilor omului, prizonier al conștiinței, om al păcii internaționale și primul președinte al Africii de Sud, libere, ales în mod democratic.