Monseniorul Valdimir Ghika a impresionat prin bunătatea și îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei și a celor slabi, demnitatea cu care a înfruntat dificultățile, persecuțiile și problemele cauzate de credința sa aducându-i beatificarea, de către Biserica Catolică, în anul 2013, notează Rador.

Vladimir Ghika s-a născut la Constantinopol (Istanbul), la 25 decembrie 1873, părinții săi fiind generalul prinț Ion Ghika, fost ministru de război și ministrul afacerilor externe la București, ministru român la Constantinopol, Viena, Roma și Petersburg, unde a și murit în 1881 și Alexandrina Moret de Blaremberg, devenită Ghika, provenită dintr-o familie franco-flamandă stabilită în Rusia.

De asemenea, Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), iar familia sa a dat celor două principate, Țara Românească și Moldova, nu mai puțin de zece domnitori.

Vladimir Ghika a avut patru frați și o soră – Grigore – care a murit la o vârstă fragedă -, Alexandru, Gheorghe și Ella – morți și ei de tineri -, și Dimitrie (1875-1967).

Vladimir este botezat și miruit în Biserica Ortodoxă, apoi, în anul 1877, se întoarce în România.

În perioada 1878-1893, urmează cursurile școlii din Toulouse (Franța), iar vacanțele și le petrece în România.

În anul 1881, pe când avea opt ani, tatăl său, Ioan Ghika, trece la Domnul, iar în perioada 1893-1895, frecventează, la Paris, cursurile Facultății de Științe Politice, dar și cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept.

Între anii 1895-1898, își continuă studiile în România, iar în perioada 1898-1905, studiază filosofia și teologia la Colegiul Sfântul Toma al dominicanilor din Roma, unde obține diploma în filosofie și doctoratul în teologie.

Deși la Constantinopol fusese botezat ortodox, iar mama sa era, de asemenea, ortodoxă, și ținea mult la credința răsăriteană, Vladimir a fost tot timpul influențat de spiritualitatea catolică, predominantă în Franța.

Formal, la 13 aprilie 1902, intră în Biserica Catolică împreună cu verișoara sa, Natalia, regina Serbiei, realizând mărturisirea de credință catolică în biserica Sfânta Sabina din Roma.

Între anii 1904-1906, studiază, la Salonic, filosofia și teologia, perioadă în care o cunoaște pe sora Elisabeta Pucci, membră a congregației Fiicele Carității, o organizație care era total implicată în slujirea celor nevoiași. Monseniorului i se înfiripă în minte un proiect, acela de a aduce și la București activitatea congregației, pentru a crea un dispensar în care oamenii sărmani să poată fi ajutați.

Între anii 1906-1914, revine în România și duce intensă activitate caritabilă și intelectuală.

În anul 1906, Vladimir Ghika pune bazele Grupului Doamnelor de Caritate de la București, iar la 20 iunie, în același an, deschide primul dispensar gratuit, „Bethleem Mariae” la București, într-o clădire din Calea Griviței.

Totul începe rudimentar, cu doar trei surori și cu dotări minime, dar bogăția interioară a celor implicați va înfrânge toate obstacolele. Demersul caritabil este sprijinit de însuși Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina, care a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente și doctori care să acorde consultații gratuite. Vladimir Ghika însuși se dăruiește total acestei misiuni, pentru el aceasta fiind mult mai mult decât o simplă alinare a suferințelor unor bolnavi.

În anii 1912-1913, îngrijește bolnavii de holeră, cu ajutorul surorilor de caritate, la lazaretul din Zimnicea, o activitate pentru care a fost distins cu o medalie militară, deși era vorba de un civil.

În anul 1914, rămâne și fără mama sa, Alexandrina, în același an el plecând la Roma, unde are o intensă activitate  diplomatică și de caritate.

În perioada 1917-1939 se va afla la Paris, unde are o bogată activitate culturală, diplomatică și religioasă. Astfel, în 1918, Consiliul Național Român de la Paris l-a numit pe Vladimir Ghika drept reprezentant al său pe lângă Papa Benedict al XV-lea, iar la 11 decembrie, în același an, cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de Stat al Sfântului Scaun, ratifică numirea „în vederea unei colaborari utile pentru binele religios al poporului român”.

La 7 octombrie 1923, este hirotonit preot de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, iar între 1923-1939, desfășoară ministerul sacerdotal la Paris, în Franța și în întreaga lume.

La 9 octombrie 1923, primește privilegiul din partea Papei de a celebra în ritul latin și bizantin, iar la 24 februarie 1924, Sfântul Scaun aprobă printr-un indult statutele Operei Fraților și Surorilor Sf. Ioan, societate auxiliară de misiuni, propusă de Vladimir Ghika.

În 1926, este numit administrator al bisericii Străinilor, apoi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei din Auberive, cu 180.000 de franci, unde înființează, cu aprobarea Suveranului Pontif, Comunitatea Fraților și Surorilor Sfântului Ioan și deschide Casa pentru Frații și Surorile Ordinului Sf. Ioan.

În anul 1928, participă, la Sidney, la Congresul Euharistic Internațional, iar un an mai târziu, Papa intenționează să-l numească protonotar apostolic, însă ezită să primească această funcție, tocmai fiindcă la intrarea în rândul clericilor și-a propus să nu accepte niciodată demnități ecleziastice.

În anul 1930, participă, la Cartagina, la Congresul Euharistic Internațional, iar după câteva luni se îmbolnăvește și este retras din Villejuif. Totuși, cardinalul Verdier trimite în locul lui un grup de preoți tineri care construiesc o biserică pe terenul pregătit de Ghika, care avea să devină una din primele parohii moderne de la periferia Parisului.

La 13 mai 1931, Ghika este numit Protonotar Apostolic, în același an fiind numit și Rector la Biserica Străinilor din Paris.

În anul 1932, participă, la Dublin, la Congresul Euharistic Internațional, iar un an mai târziu, însoțește un mic grup de carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul „Carmel” în Japonia, iar în noiembrie 1936, merge din nou în Japonia pentru a vizita spitalele înființate de părintele Totzuka.

La 3 august 1939, revine în România, unde, până în anul 1954, duce o intensă activitate religioasă, culturală, caritabilă și socială.

După izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, el desfășoară la București o intensă activitate sacerdotală și caritabilă, și refuză să părăsească România, pentru a fi alături de săraci și bolnavi, să-i poată ajuta și încuraja.

La 9 august, Monseniorul Ghika intră în atenția securității, deoarece vizita Institutul „Augustinum” al Părinților Asumționiști aflat atunci în Strada Știrbei Vodă, o instituție care se afla sub o atentă „supraveghere”.

În anul 1947, în vremea foametei, ajută mănăstirile ortodoxe din Moldova, iar în anul 1948, refuză să plece cu trenul regal și se mută la Sanatoriul „Sf. Vincențiu de Paul”, casa fratelui său din Bd. Dacia.

În martie 1949, sănătatea sa este pusă la încercare, trecând cu succes peste o operație de urgență de hernie strangulată, realizată fără anestezie.

În anul 1949, este naționalizată întreaga operă a Fiicelor Carității, iar un an mai târziu se mută în casa parohială a preoților Lazariști.

La 18 noiembrie 1952, în timp ce ieșea din casa lui Vasile Stoica, de pe Str. Stockholm, unde se afla pentru a acorda asistență bolnavei Maria Radovici, mama actorului Sebastian Radovici, este arestat, apoi este acuzat de spionaj în interesul Vaticanului și al puterilor imperialiste – în fapt el fiind susținătorul puternic al comuniunii cu Roma a Bisericii Catolice din România. Este încarcerat la închisoarea securității din cartierul Uranus, este anchetat în cel mai brutal mod posibil timp de un an, fiind bătut până la sânge și torturat în cele mai cumplite feluri.

I-au fost luate veșmintele preoțești și a fost lăsat în celulă, aproape gol, a fost bătut, privat de somn, umilit. După ce călăii săi au aflat că se temea de spânzurătoare, l-au spân­zurat de mai bine de 80 de ori, fără să-l omoare, folosind un mecanism electric: un inel metalic era petrecut pe gât și îl ridica de la podea încet, sufocându-l, iar când moartea era aproape, era lăsat jos, procedeul repetându-se zile întregi. Însă toate acestea nu l-au clintit nici din credință și nici din iubirea fașă de semeni.

La 24 octombrie 1953, se desfășoară simulacrul de proces, el refuzând avocatul care îi fusese propus, pledându-și singur cauza. Este condamnat la trei ani de temniță grea și confiscarea averii personale, pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”.

Este întemnițat la Jilava, însă câteva luni mai târziu, la 16 mai 1954, după epuizare în urma suferințelor, la ora 17:30, trece în lumea celor drepți. A fost înmormântat în cimitirul de la Jilava unde i s-a pus la căpătâi doar un țăruș, cu numărul 807.

După dispariția sa, o lume întreagă, impulsionată de activitatea sa excepțională, religioasă și caritabilă, vorbește deja despre martiriul său.

În noiembrie 1954, are loc, la Paris, un simpozion dedicat memoriei sale.

La 18 decembrie 1968, familia sa solicită de la Jilava rămășițele pământești ale monseniorului, pentru a le înmormânta la Cimitirul Bellu ortodox, în cripta familiei.

În deceniul 1970-1980, Arhiepiscopia de la Paris a avut mai multe intenții de a începe procesul de beatificare al monseniorului, însă, de fiecare dată, proiectul este abandonat, tocmai pentru a nu afecta situația Bisericii Catolice din România.

În anul 1989, este înființat, la Paris, „Institutul Vladimir Ghika”.

Imediat după căderea regimului comunist în România, preotul Horia Cosmovici primește de la ÎPS Ioan Robu însărcinarea să adune documente și mărturii despre părintele său spiritual, Monseniorul Vladimir Ghika, iar la 5 noiembrie 1991, în urma cercetărilor părintelui Horia, ÎPS Ioan Robu cere de la Roma „Nihil obstat” pentru începerea procesului de recunoaștere a martiriului Monseniorului Ghika, statut care avea să fie acordat la 18 februarie 1992.

La 7 octombrie 2002, este numit postulatorul Cauzei Vladimir Ghika în persoana pr. Ioan Ciobanu, iar la 26 octombrie, la cererea postulatorului, conform Dreptului Canonic, Arhiepiscopul Ioan Robu inițiază la București procesul diecezan în vederea ridicării Monseniorului Ghika la Cinstea Altarelor.

La 13 iunie 2003, se încheie procesul diecezan, iar după trei zile, documentele procesului sunt trimise la Roma, iar pr. Claudiu Bărbuț este numit postulator la Roma.

La 30 noiembrie 2006, este emis decretul de validitate din partea Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru procesul de la București, iar la 18 mai 2007, este numit pr. Cristoforo Bove, ca relator al Cauzei din partea Congregației, moment în care se începe constituirea echipei care va lucra de la București pentru redactarea dosarului final plecând de la scrierea „Biografiei Documentate” a lui Vladimir Ghika.

La 10 februarie 2012, au fost depuse la Congregația pentru Cauzele Sfinților exemplarele din dosarul final destinate studiului teologilor, iar la 9 octombrie, s-a celebrat „Congresul Teologilor” în care aceștia au discutat rezultatele analizei făcute asupra dosarului final (Positio) și au declarat în unanimitate că argumentarea martiriului lui Vladimir Ghika a fost concludentă, iar comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului, au fost culese și tipărite pentru a fi trimise spre analiză, Părinților Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților.

La 19 februarie 2013, a avut loc Congresul în care s-au reunit Părinții Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților, iar părerea asupra martiriului lui Vladimir Ghika a fost pozitivă. Ca urmare, la 27 martie, Sfântul Părinte Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care se recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan; începând cu această dată Vladimir Ghika este numit cu titlul de „venerabil”.

La 31 august 2013, peste 10000 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie solemnă a beatificării monseniorului Vladimir Ghika, celebrată la București, în Pavilionul Central al Romexpo. Liturghia a fost prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, trimisul Papei Francisc la București. La celebrare au participat episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, precum și alți episcopi din Polonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris, circa 300 de preoți din țară și din străinătate, credincioși din toate diecezele și eparhiile catolice din țară, membri ai corpului diplomatic, reprezentanți ai clasei politice, precum și reprezentanți ai cultelor din România. De asemenea, la celebrare au fost prezenți și circa 30 de membri ai familiei Ghika.

În predica sa, Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato a elogiat figura monseniorului Vladimir Ghika, subliniind trei aspecte ale carității lui pastorale: visul său pentru unitatea creștinilor, acțiunea sa de caritate față de cei aflați în nevoi, și în fine pătimirea și moartea sa în timpul prigoanei împotriva Bisericii, din secolul trecut. Beatificarea monseniorului Vladimir Ghika „trebuie trăită ca un semn profetic de reconciliere și de pace, ca amintire a unui trecut trist care nu trebuie nicidecum să se repete și ca angajare în construirea unui viitor de speranță, de comuniune frățească, de libertate și de bucurie. De astăzi Biserica îngăduie cultul public liturgic față de Fericitul Vladimir Ghika. Să cerem mijlocirea lui pentru ca nobila națiune română să poată trăi mai departe în pace, în frățietate și în prosperitate”, a adăugat cardinalul Amato. Din acest moment, Vladimir Ghika este numit cu titlul de „fericit”.

La 1 septembrie 2013, în Catedrala Sf. Iosif este dezvelit Altarul cu moaștele Fericitului Vladimri Ghika ca și Icoana Sa.

La 8 octombrie 2013, se realizează o cuvenită, minimă reparație morală a actvității fericitului Vladimir Ghica, prin sentința civilă nr. 1739, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 18369/3/2013, în care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de Monseniorul Vladimir Ghika în timpul regimului comunist din România și au fost înlăturate de drept efectele acestei condamnări.

În fine, la 5 noiembrie 2013, Academia Română îl declara pe Monseniorul Vladimir Ghika membru post-mortem.