„În timpul retragerii, când frontul s-a oprit la Nistru, aviația sovietică venea și bombarda podul de la Tighina. Ca să rupă legătura, evacuația, tot. Venea în special noaptea. Lansa niște rachete luminiscente, care luminau la zeci de kilometri împrejur teritoriul, și la noi în sat lumina casele. Se vedea cum aruncă și cum cad bombele - ca să nimerească în pod, trebuia să fie lumină. Și țin minte, că un militar german a ieșit să vadă și el spectacolul ăsta nocturn. S-a uitat, s-a uitat, și l-am auzit cu urechile mele cum  a spus el: „Hitler kaput!”. Dar era noapte și nu i-am vazut gesturile, fața, doar am auzit cum a spus cuvintele astea. Deci soldații își dădeau seama…

Armata rusă a venit și a staționat 5 luni de zile, după asta. Și a făcut pârjol în sat. Au mâncat, au băut, pe urmă ne-au evacuat și ne-au dus într-un alt sat, mai departe. Și când am venit înapoi,  totul era ars, fărâmat, nimic n-a rămas. Nemții au trecut și s-au dus, dar rușii au stat 5 luni de zile și au făcut pârjol”, povestește scriitorul.

Tatăl scriitorului a fost arestat pentru prima oară de către germani, împreună cu un grup de săteni. A reușit să scape, arătându-le nemților că fiul său are un nume german, purta la sine un document ce atesta acest lucru. A doua oară, tatăl scriitorului a fost arestat de activiștii socvietici. Atunci, pentru că a fost depistată lipsa unor lăzi în cooperativa unde lucra, a fost condamnat la 20 de ani de gulag. A fost trimis în lagărul cu cel mai strict regim, la Ivdel, în munții Ural, unde au murit zeci de mii de deținuți politici, inclusiv mii de basarabeni. Acolo a cunoscut personalități de elită din Uniunea Sovietică, Basarabia, dar și din România.

„Prima arestare a avut loc în ianuarie-februarie 44, când se retrăgea armata româno - germană - germană, de fapt, pentru că românii au fost în alte zone. A fost arestat de ghestapo împreună cu mulți alții. Când se retrăgeau, se răfuiau, căutau pe acei, care, chipurile, aveau relații cu partizanii. Și el a fost dus la ghestapou, la oraș și acolo interogat, bătut. A reușit să scape. Din 18 persoane, care au fost din satul nostru, sau din satele noastre, numai doi au reușit să scape. Ceilalți au fost împușcați. Și cum s-a întâmplat că a scăpat? În primul rând, a fost așa: l-a salvat numele meu. În ce sens? La naștere, tatăl meu, care era mare admirator al culturii germane și al gospodăriei germane, că noi am avut colonii de germani, alături de satul nostru - Glikhstal și altele. Ei mergeau, tinerii, la muncă și câștigau bani. Când m-am născut eu  pe lume, mi-au dat un nume german. Și el avea numele acesta german în documentele lui. Când a fost luat la ghestapo, el a arătat că iată eu l-am numit pe copilul meu cu nume german și ei l-au crezut și l-au eliberat.  Și în felul ăsta a scăpat.

A doua arestare a lui a fost în 50, când eu eram student... Au făcut revizie. Și le-au găsit lipsuri - acolo niște lăzi, ceva. Dar în timpul acela funcționa în legislația sovietică o lege draconică din 47. Legea aceea condamna omul dacă el lua un știulete din câmpul colhoznic, încasa 8-10 ani. Și mai ales că l-au găsit și pe președintele cooperativei și încă pe niu știu cine și le-au adus acuzații în grup. Că ei, adică, s-au înțeles între dânșii. Și la judecată, pok -  le-au dat 20 de ani - 20 de ani!

Dar, ce-i interesant, eu, tocmai intrasem la universitate, aveam nevoie de susținere, aveam numai bursa. El era plecat, mama lucra cu sapa la colhoz. Îmi dădea ce mai putea și ea. Dar când s-a întors tatăl meu după moartea lui Stalin și după amnistie, a venit cu așa de multe cunoștințe de politică și de istorie - eu care făcusem universitatea, a fost în 54-55, nu știam nici a suta parte! De ce? Pentru că a făcut pușcărie cu cei mai învățați oameni, nu numai din Basarabia, din România. Erau academicieni, erau profesori -  toți duși în zona Uralului, la Ivdel. Acolo a fost o colonie, unde erau duși ai noștri. Prima dată eu am auzit de Nicolae Titulescu de la el, prima dată am auzit de asta care a tras în Lenin, cum îi zice, Kaplan, care a tot a stat în pușcărie. El a venit cu atâta informație!..”, povestește invitatul emisiunii Memorial Basarabean.

Scriitorul  povestește și despre poetul Petru Cărare, care în plină perioada sovietică, în poeziile sale, reușea să strecoare ironie și critică la adresa regimului comunist. Din păcate, atât el, cât și alți scriitori care au avut de pătimit în perioada comunismului, sunt pe nedrept dați uitării, consideră invitatul. Vladimir Beșleagă vorbește despre un defect al neamului nostru - uitarea și neglijarea personalităților de valoare:

„Din păcate, societatea noastră dă dovadă de surditate și opacitate față de personalitatea lui Petru Cărare. Eu trăiesc cu Petru Cărare… Este un fel de meteahnă, un defect al neamului nostru - uitarea!.. Noi trăim într-o perioadă în care cartea, ca produs intelectual, este marginalizată. Cartea - Fulgere basarabene, Săgeți a lui Cărare a fost dată la cuțit”.

Transnistria a fost înființată la insistența unor foști emigranți din Basarabia și România, pro-ruși, care căutau să-și facă o zonă unde să se afirme ca români, atunci când Basarabia se afla în componența României-mame. Câțiva ani aceștia si-au manifestat din plin românismul, au introdus chiar alfabetul latin, apoi au fost omorâți la comanda lui Stalin, povestește scriitorul:

„Acea formație statală care s-a numit autonomia molodvenească (RASSM) a fost fondată nu oficial, da ficțional - un fel de invenție, un fel de structură, care nu avea nici o bază economică, etnică, nu avea nimic. De ce? Pentru că Basarabia se unise cu România și mulți dintre pro- sovietici, sau simpatizanții puterii sovietice din Basarabia au fugit în Rusia, și mulți români au emigrat în Rusia. Și ei căutau să-și facă o zonă, un fief, o regiune unde să se afirme ca români. Și au venit cu ideea să formeze din populația românească mică din stânga Nistrului o republică autonomă. Moldovenii în republica autonomă alcătuiau 30 de procente. Acolo erau ucraineni și ruși, dar moldovenii erau 30 procente. Asta a fost o ficțiune, dar ea a avut un sens politic cu bătaie lungă. Ca să influiențeze Basarabia în mod politic. Prin propagandă și prin Basarabia să influiențeze România. Deci, cei care au format republica autonomă din cadrul Ucrainei au fost emigranții pro-sovietici din Basarabia și din România. Printre aceștia au fost feciorul lui Dobrogeanu-Gherea, care era pro-rus. Și au mers ei la G. Cotovschi, care era emigrat din Basarabia în Uniunea Sovietică, au mers la M.Frunze, care era mare somitate și prin acești doi mari activiști sovietici au obținut și au fondat această... Acuma ce-a fost? Au fost două perioade - perioada de la 24-32, pe urmă perioada de la 32-37. În autonomia aceea a funcționat alfabetul latin. Pentru că prin alfabetul latin se putea să se producă propaganda în Basarabia. Și intelectualitatea care s-a format cu greu acolo, în perioada aceasta, a procedat sau a participat la această propagandă de românizare, care a fost o invenție, sau o operație, sau diversiunea  securității, a NKVD-ului. Și pe urmă, când a venit perioada lui Stalin din 37, toată intelectualitatea asta pro-română au fost executați. 40 de scriitori si  intelectuali, dacă nu mai mult, din cei 4000 care au fost executați în timpul marii terori staliniste”, spune scriitorul.

După război, literatura din Basarabia a fost marcată de influiența regimului comunist, care impunea stilul proletcultist. În anii 50, însă scriitorii încep primele mișcări pro-naționale.

„A fost o perioadă în literatura noastră, care se numea proletcultism. Din 44, până la moartea lui Stalin. Adică totul se punea în baza tradițiilor proletare - n-a existat tradiții, n-a existat nimic. Toată cultura începe de la “marea revoluție din octombrie”. După moartea lui Stalin a început renașterea națională. Prin editarea clasicilor. Până atunci clasicii nu erau editați. Unul singur, din clasici a fost editat - Donici. Era prezentat ca traducătorul lui Krâlov, fabulistul rus. Abia după moartea lui Stalin au fost editați Eminescu, Creangă, Hașdeu, Russo. Tot după moartea lui Stalin a fost fondată Aleea Clasicilor. A fost prima perioadă de renaștere națională de după război”, își amintește V. Beșleagă în cadrul interviului.

În cadrul plenarei din 1959 însă, scriitorii care inițiaseră mișcarea de renaștere națională au fost blamați, mulți dintre ei au fost excluși din viața publică, dați afară de la serviciu.

„Partidul a organizat o campanie, un fel de măcel, un fel de distrugere, un fel de de atac asupra intelectualităților, care s-a numit Plenara din 59. Când a fost G. Meniuc data afară, P. Cărare dat afară, P. Zadnipru dat de la revistă, V.Coroban dinainte fusese expulzat de la Universitate, pentru naționalism. Dacă ai citit acolo în eseu, el aducea literatură (din perioada interbelică) din fondurile închise și le dădea studenților. Studenții de mare curaj - ca Vasile Badiu, Nicolae Bătrânu, Alexandru Tecuci, care au fost mai târziu marginalizați. Și la această plenară s-a produs un șok, un măcel. Pe urmă s-a instalat o atmosferă de liniște, dar n-a durat mult. Și după bătaia ceea din 59, tineretul așa de activ a devenit, așa de energic! Că apăruse de-acuma o generație care venea din școala sovietică și nu puteau să-i acuze că ei sunt purtători ai ideologiei burghez , cum era acuzat Meniuc și alții. Și când colo, s-au dovedit a fi naționaliști, români, cultivau literatura română - citeau, cutare. Și s-a pornit o mișcare atât de puternică, încât, atunci când a venit momentul  congresului III din 65, a fost ales un tânăr președinte. Și asta a fost  evenimentul crucial. După congresul din 65, la care s-a luat în dezbatere și problema nu numai a limbii, dar și a alfabetului, Academia (de Științe) a editat 2 cărți despre jdanovismul de după război, dar și de despre cosmopolitism. A fost editată o carte monografică, dar și un studiu foarte interesant despre congresul III ”, povestește Vladimir Beșleagă.

Scriitorul își amintește și despre primele sale creații, de către cine a fost influiențat. Dar și despre impresiile călătoriei pe care a avut-o, împreună cu tatăl său, în Găgăuzia, în 1947, în plină foamete. Tabloul care l-a văzut l-a cutremurat.

„Eu am început să viersuiesc încă la 16 ani. În 47, tatăl meu, care era lucrător cooperatist în cooperația de consum sătească, a fost trimis să lucreze la Congaz, în lumea găgăuzilor. Și vara el m-a luat la dânsul.  Dar era după foamete, în 47. Am mers și am văzut mizeria de acolo. Am văzut, după (foametea organizată din) 47, oameni care erau umflați de foame, stăteau ciucure pe gard, care se salvaseră, supraviețuiseră. Dar acolo muriseră mii. Pe urmă am aflat lucruri înfiorătoare - că iarna mureau și n-avea cine să le sape gropi și îi lăsau în câmp, îi acoperea zăpada. Și când a venit primăvara, zăpada s-a topit și câmpurile erau semănate de cadavre. Și când îmi aduc aminte, și când văd acuma, ce poziție iau frații noștri găguzi, creștini, față de Republica Molodva - că sunt pro-ruși, sunt pro-federație! Ei au uitat prin ce tragedii i-a dus regimul acela!

Marele eveniment și bucurie a fost că tatăl meu m-a dus la un profesor, care se numea domnul Sofian, am un eseu publicat despre aceasta. Acest domn Sofian a fost profesor de română la găgăuzi, în perioada interbelică. A avut o fiică. Și când au venit rușii, fiica s-a retras în România, dar el a rămas. Și avea o bibliotecă enormă, fantastică. Pentru că, vreau să-ți spun, că eu am făcut școală românească. În timpul războiului em am făcut școala primară românească, pe urmă am făcut clasa 1 liceu românesc și jumătate de an liceu românesc în 43. Pe urmă iar ne-au întors. Aveam de acuma pasiunea cărții românești. Citisem mult. Și când am descoperit biblioteca lui domnul Sofian, câte zile am stat acolo - o săptămână, sau două, eu numai am citit, și am citit, și am citit. Ăsta  fost un stimul fantastic pentru mine, că eu am început să scriu poezii. Dar nu poezii sovietice, sau moldovenești, primitive, dar poezii românești, serioase. Și eu am început să scriu, să scriu, să scriu.  În anul 48 eram elev în clasa a 8-a, sau a 9-a, și-am pus o poezie de a mea într-o gazetă de perete, în gazeta de anul nou. Poezia mea se numea Bradul. Poezia ceea a fost observată de un lucrător de la ziarul raional și a fost publicată”, își amintelte scriitorul.

Instituțiile de învățământ din RSSM în anii 50 erau complet rusificate. Venit să facă studii la filologie, Vladimir Beșleagă nimerește într-o instituție, unde majoritatea obiectelor și cărților studiate, erau în limba rusă, sau de autori ruși.

„Acum ce se întâmplă. Vin eu la Universitate în 50. Vin ca să fac liuteratură, cultură românească. Dar universitatea era complet rusificată. Toate obiectele erau în rusă. Numai două sau trei obiecte, la literatură, limbă și folclor, erau românește. Și 5 ani de zile eu, care aveam gustul cărții românești, dar totul mi se dădea în rusește, n-am citit nici o operă în rusește. Pur și simplu fetele noastre citeau din toți clasicii europeni și ne povesteau. Și noi ne bazam pe asta. Dar în timp ce eu făceam universitate, tatăl meu făcea pușcărie, mama mea fusese dată afară din casă, casa fusese confiscată și eu cu mama muncea și adunam bănuț la bănuț, ca să răscumpărăm casa. Și eu cât am fost la universite nu am făcut nici o cultură națională. Acuma ce făceam eu - mergeam la Biblioteca centrală și citeam din fondurile închise, ca să-mi formez matricea,  să-mi formez gustul, ca să-mi formez cunoștințele.

Cum am obținut acces la acest fond?  Era acolo o persoana, o persoană care îmi ajuta și îmi dădea cărțile.”, își amintește invitatul emisiunii.

Mai multe detalii aflați din interviul cu regretatul scriitor și publicist, membru al Primului Parlament al Republicii Moldova, Vladimir Beșleagă, realizat în cadrul emisiunii Memorial Basarabean. Inregistrarea poate fi audiată accesând fișierul audio de pe această pagină.