PORTRET | Charles Aznavour – un nobil în armoniile lumii

  • 22 Mai 2018 18:24
PORTRET | Charles Aznavour – un nobil în armoniile lumii

Marţi, 22 mai, se împlinesc 94 de ani de la naşterea lui Charles Aznavour cântăreț, compozitor, actor, activist public şi diplomat francez de origine armeană. Aznavour este unul dintre cei mai longevivi şi cunoscuţi cântăreți francezi, alături de nume precum Edith Piaf sau Mireille Mathieu, cariera sa impresionantă însemnând peste 1300 de melodii compuse, peste 1400 de cântece înregistrate, în opt limbi de circulaţie internaţională – foarte multe devenite hituri internaţionale – şi peste 180 de milioane de discuri vândute. Aznavour este şi un remarcabil actor, fiind prezent în distribuţia a peste 90 de producţii cinematografice, iar excepţionala sa carieră artistică a fost recompensată cu premii internaţionale de prestigiu.

Criticul muzical Stephen Holden l-a numit “zeul muzicii pop franceze”, tocmai fiindcă, alături de Frank Sinatra și Elvis Presley, este considerat cel mai important și fascinant cântăreț al secolului al XX-lea și cea mai longevivă stea a muzicii pop.

Charlez Aznavour, pe numele real Shahnour Varenagh Aznavourian, s-a născut la 22 mai 1924, la Paris, fiind fiul unui cuplu de imigranţi armeni, Mischa Aznavourian, un georgian de origine armeană, muzician şi deţinător al unui restaurant şi Knar Baghdasaryan, descendenta unei familii de comercianţi turci de origine armeană, licenţiată în literatură, dar reprofilată în actriţă de comedie. Interesant este faptul că familia de origine armeană – inclusiv sora lui mai mare, Aida, născută în Grecia – se afla la Paris doar în tranzit, iar Charles a fost conceput înainte ca părinţii săi să obţină viza pentru America, mult-visatul „tărâm al făgăduinţei”, la acea vreme.

Tatăl său, fiu de bucătar, deschisese la Paris un mic restaurant – „Le Caucase” -, pentru a-şi întreţine familia, un loc care era frecventat de imigranţi, dar care nu avea să aducă cine ştie ce benefiicii.

Părinţii săi încercau să-şi binedispună clienţii restaurantului oferind concerte, în această atmosferă producându-se şi debutul artistic al micului Charles, la vârsta de nouă ani, recitalul muzical şi actoricesc primind aprecieri privind „urechea muzicală” şi aptitudinile interpretative.

„Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist şi un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toţi prietenii pe care îi avea, dar şi oamenii săraci şi înfometaţi care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă daţi seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero”, avea să mărturisească artistul, peste ani.

Micul Charles avea să renunţe repede la şcoală, dedicându-se prestaţiilor artistice, iar banii pe care îi câştiga reprezentau un real ajutor pentru familia sa.

Artistul mărturisea: „Am abandonat repede şcoala, dar înainte de a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d’Etudes», de care sunt foarte mândru, deşi nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu şi era un titlu de Doctor Honoris Causa”.

În anul 1936 debutează într-un rol minor, în filmul „La guerre des gosses”, urmat, după doi ani, de un alt rol de elev în „Les disparus de St. Agil”.

În timpul ocupaţiei naziste, Charles a cântat prin cabarete, inclusiv pentru a păstra viu spiritul patriotic francez, în condiţiile în care tatăl său devenise membru al rezistenţei franceze şi protector a zeci de armeni şi evrei ruşi, în faţa pericolului german.

În anul 1946, când împlinise 22 de ani, a avut şansa să fie remarcat de Edith Piaf, care l-a încurajat în abordarea unei cariere muzicale. Astfel, Charles în duet cu pianistul Pierre Roch – care îl acompania începând cu anul 1941, în diferite cluburi şi cabarete -, au însoţit-o pe artista franceză într-un turneu efectuat în oraşe din Franţa şi SUA, o reuşită exclusiv artistică, nu, însă şi financiară.

Au urmat opt ani în care Charles a locuit împreună cu Edith Piaf, ea fiind cea care l-a împins de la spate, l-a pus să îşi caute un profesor de canto şi să descopere absolut tot ce ce ar putea să facă cu vocea lui. De aseameanea, Piaf l-a îndemnat să-şi interpreteze propriile compoziţii.

Foto: AFP
Foto: AFP

„Tinerii pe care ea îi ajuta să urce pe scenă erau amanții ei. Nu era însă și cazul meu. Ea m-a susținut din cu totul alte motive. Trecutul meu se potrivea foarte bine cu al ei. Părinții mei erau străini, care nu vorbeau limba franceză. Ei ne-au lăsat pe sora mea și pe mine să devenim copii ai străzii. Edith Piaf era și ea un copil al străzii. Acest lucru ne-a apropiat”, spunea Aznavour despre Edith Piaf.

Tocmai având în vedere că se afla sub protecţia unei mari artiste, criticii francezi ai vremii l-au etichetat – deloc măgulitor – ca fiind „prea urât, prea scund şi cu o voce oribilă.”

Tânărul a avut marele merit de a nu se lăsa descurajat, iar în anul 1950 avea să înregistreze primul succes, interpretând propria compoziţie „J’ai Bu”.

Din acea perioadă datează şi îngrijorările artistului referitoare la „minusurile” sale: „Mă dezavantajează vocea, statura, gesturile, lipsa de cultură, prea puţină şcoală, sinceritatea şi lipsa de personalitate”, după cum mărturisea artistul.

După momentul primului succes, tot Edith Piaf i-a recomandat să-şi facă o operaţie estetică de corectare a nasului, pentru a-şi îmbunătăţi aspectul fizic, tot ea fiind cea care remarca, după operaţie, uşor anecdotic: „Îmi plăceai mai mult înainte”…

Au urmat ani în care Charles Aznavour a compus mai multe melodii pentru celebrul Gilbert Becault, iar anul 1956 marca primul recital propriu de mare succes, la Casablanca, unde publicul marocan şi presa locală s-au exprimat în termeni extrem de laudativi la adresa cântăreţului de origine armeană.

A urmat un nou concert, acasă, la Paris, în sala Alhambra, unde publicul pretenţios l-a ovaţionat. Melodia sa, „Je m’voyais déjà” – compusă pentru Yves Montand, cu ani în urmă, pe care acesta o considera, însă, neinspirată – va deveni, de aici înainte, un cântec extrem de apreciat.

Succesul din această perioadă îl aduce în atenţia spectatorilor şi a criticii, iar contractele nu întârziau să apară.

Tot în 1956 apărea prima melodie de mare succes – „Sur Ma Vie” – , cântată în premieră pe scena Olympia din Paris, apoi şirul cântecelor de excepţie care au dăinuit peste ani, a continuat cu „Tu t’laisses aller” – în 1960, „Il faut savoir” – în anul 1961, „Les comédiens” – în 1962, „Et pourtant”, „Hier encore”, „For Me Formidable” sau „Que c’est triste Venise” – în anii 1963-1964, sau „La Bohème” – în anul 1965.

Artistul sărac de altătată avea Franţa şi lumea muzicală mondială la picioare, devenind unul dintre cei mai bogaţi şi mai apreciaţi artişti de pe mapamond.

Au urmat hituri precum „She” sau „The Old Fashioned Way”, cu care cucerea, în anii ’70 spaţiul anglofon, tot în această perioadă media de peste Ocean caracterizându-l ca fiind „un Sinatra francez”. În 1974, piesa „She” a ajuns pe prima poziţie a clasamentelor britanice de trei ori mai repede decât orice alt cântec de până atunci, în condiţiile în care topurile muzicale de specialitate erau dominate, pe atunci, de muzica rock.

Charles Aznavour 1978 © AFP / Robert Picard / INA
Charles Aznavour 1978 © AFP / Robert Picard / INA

De-a lungul timpului a colaborat cu Édith Piaf, Fred Astaire, Frank Sinatra (Aznavour a fost unul dintre puţinii cântăreţi europeni invitaţi să cânte cu el), Andrea Bocelli, Bing Crosby, Ray Charles, Bob Dylan, Liza Minnelli, Elton John, Dalida, Serge Gainsbourg, Josh Groban, Petula Clark, Tom Jones, Shirley Bassey, José Carreras, Laura Pausini, Nana Mouskouri şi Julio Iglesias.

În anul 1960, a înregistrat un mare triumf cinematografic, în rolul principal din „Tirez sur le pianiste” („Trageţi în pianist !”), al lui François Truffaut, iar în anul 1979 s-a remarcat în filmul „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), într-un rol secundar, producţia fiind premiată cu un Palme d’Or.

Charles Aznavour s-a căsătorit, prima dată, în anul 1946, cu Micheline Rugel, aceasta dăruindu-i doi copii – pe Seda, născută în anul 1947 şi pe Charles, născut în anul 1952, mariajul celor doi încheindu-se în anul 1953.

La doi ani distanţă, Charles se recăsătoreşte cu Evelyne Plessis, care în 1956 a dat naştere unui băiat, Patrick, care avea însă să moară la vârsta de 25 de ani. Charles şi Evelyne aveau să se despartă în anul 1960.

În anul 1967, artistul se recăsătoreşte cu suedeza Ulla Thorsell – născută în 1941 -, care devenise iubirea vieţii sale, care se află şi acum alături de el şi care i-a dăruit trei copii: pe Katia – în anul 1969, pe Misha – în anul 1971 – şi pe Nicolas – în 1977. Despre familia sa, Aznavour remarca, recent: „Sunt un francez catolic cu rădăcini armeneşti, soţia mea este suedeză protestantă, am un cumnat algerian, care este musulman şi un nepoţel evreu. Ne înţelegem bine pentru că nu discutăm despre religia celuilalt, ci o respectăm”.

În anul 1976, Aznavour s-a stabilit în Elveţia, a rămas extrem de mândru că este francez, însă nu şi-a uitat niciodată rădăcinile armene.

El a scris, în anul 1975, un impresionant cântec dedicat special Genocidului Armean, cu titlul „Ils sont tombés” (în versiunea engleză „They fell”).

În anul 1988, un cumplit cutremur lovea Armenia, iar în 24 de ore Aznavour înfiinţa deja fundaţia “Aznavour for Armenia”, prin care artistul a sprijinit cu o sumă fabuloasă persoanele sinistrate şi refacerea ţării, care a provenit din concertele susţinute alături de mari vedete ale vremii, dar şi din contribuţii personale, care continuă şi astăzi.

În onoarea sa, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie.

De asemenea, în plin centrul Erevanului, s-a construit Casa-muzeu „Charles Aznavour”, pe care a vizitat-o preşedintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, şi care urmează să fie inaugurată în toamna aceasta, probabil în prezenţa artistului şi a preşedintelui Emmanuel Macron, cu prilejul Summitului Francofoniei care se va ţine în Capitala Armeniei, în luna octombrie.

Începând cu anul 2008 a primit şi cetăţenia armeană, iar în anul 2009, la 12 februarie, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveţia. Aznavour a fost, de asemenea, începând cu anul 1995, ambasador al bunăvoinţei şi, mai apoi reprezentantul permanent al Armeniei pe lângă UNESCO.

În anul 2004, Charles Aznavour a filmat la Bucureşti în rolul titular din „Moş Goriot”, după Honoré de Balzac, un serial de televiziune în regia lui Jean-Daniel Verhaege. Cu acel prilej, el a participat la o slujbă religioasă de duminică, la Catedrala Armeană din Bucureşti, s-a întâlnit cu membri ai Comunităţii armene din Capitală şi a asistat, la Librăria ”Mihail Sadoveanu”, la lansarea unei cărţi pe care a scris-o împreună cu prietenul său, reputatul jurnalist Rochard Balducci, o cuceritoare carte de confesiuni, aparută la Editura ”Ararat”, remarcabil tradusă de scriitoarea şi jurnalista Madeleine Karacaşian, o neobosită ambasadoare a culturii armene.

Continuarea pe rador.ro.

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Muzică
Meteo Chişinău
7,87 °C
ceață
Umiditate:100 %
Vint:1,14 m/s
Fri
14 °C
Sat
17 °C
Sun
16 °C
Mon
17 °C
Tue
16 °C

Curs oficial BNM 18 Octombrie 2019

MDL RATĂ TREND
EUR 19.3507 0.0943
USD 17.4143 -0.0511
RON 4.0695 0.0197
UAH 0.7026 -0.0008
RUB 0.2721 0.0003
Arhivă Radio Chișinău