PORTRET | Charles Aznavour – un nobil în armoniile lumii

  • 22 Mai 2018 18:24
PORTRET | Charles Aznavour – un nobil în armoniile lumii

Marți, 22 mai, se împlinesc 94 de ani de la nașterea lui Charles Aznavour cântăreț, compozitor, actor, activist public și diplomat francez de origine armeană. Aznavour este unul dintre cei mai longevivi și cunoscuți cântăreți francezi, alături de nume precum Edith Piaf sau Mireille Mathieu, cariera sa impresionantă însemnând peste 1300 de melodii compuse, peste 1400 de cântece înregistrate, în opt limbi de circulație internațională – foarte multe devenite hituri internaționale – și peste 180 de milioane de discuri vândute. Aznavour este și un remarcabil actor, fiind prezent în distribuția a peste 90 de producții cinematografice, iar excepționala sa carieră artistică a fost recompensată cu premii internaționale de prestigiu.

Criticul muzical Stephen Holden l-a numit “zeul muzicii pop franceze”, tocmai fiindcă, alături de Frank Sinatra și Elvis Presley, este considerat cel mai important și fascinant cântăreț al secolului al XX-lea și cea mai longevivă stea a muzicii pop.

Charlez Aznavour, pe numele real Shahnour Varenagh Aznavourian, s-a născut la 22 mai 1924, la Paris, fiind fiul unui cuplu de imigranți armeni, Mischa Aznavourian, un georgian de origine armeană, muzician și deținător al unui restaurant și Knar Baghdasaryan, descendenta unei familii de comercianți turci de origine armeană, licențiată în literatură, dar reprofilată în actriță de comedie. Interesant este faptul că familia de origine armeană – inclusiv sora lui mai mare, Aida, născută în Grecia – se afla la Paris doar în tranzit, iar Charles a fost conceput înainte ca părinții săi să obțină viza pentru America, mult-visatul „tărâm al făgăduinței”, la acea vreme.

Tatăl său, fiu de bucătar, deschisese la Paris un mic restaurant – „Le Caucase” -, pentru a-și întreține familia, un loc care era frecventat de imigranți, dar care nu avea să aducă cine știe ce benefiicii.

Părinții săi încercau să-și binedispună clienții restaurantului oferind concerte, în această atmosferă producându-se și debutul artistic al micului Charles, la vârsta de nouă ani, recitalul muzical și actoricesc primind aprecieri privind „urechea muzicală” și aptitudinile interpretative.

„Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist și un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toți prietenii pe care îi avea, dar și oamenii săraci și înfometați care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă dați seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero”, avea să mărturisească artistul, peste ani.

Micul Charles avea să renunțe repede la școală, dedicându-se prestațiilor artistice, iar banii pe care îi câștiga reprezentau un real ajutor pentru familia sa.

Artistul mărturisea: „Am abandonat repede școala, dar înainte de a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d’Etudes», de care sunt foarte mândru, deși nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu și era un titlu de Doctor Honoris Causa”.

În anul 1936 debutează într-un rol minor, în filmul „La guerre des gosses”, urmat, după doi ani, de un alt rol de elev în „Les disparus de St. Agil”.

În timpul ocupației naziste, Charles a cântat prin cabarete, inclusiv pentru a păstra viu spiritul patriotic francez, în condițiile în care tatăl său devenise membru al rezistenței franceze și protector a zeci de armeni și evrei ruși, în fața pericolului german.

În anul 1946, când împlinise 22 de ani, a avut șansa să fie remarcat de Edith Piaf, care l-a încurajat în abordarea unei cariere muzicale. Astfel, Charles în duet cu pianistul Pierre Roch – care îl acompania începând cu anul 1941, în diferite cluburi și cabarete -, au însoțit-o pe artista franceză într-un turneu efectuat în orașe din Franța și SUA, o reușită exclusiv artistică, nu, însă și financiară.

Au urmat opt ani în care Charles a locuit împreună cu Edith Piaf, ea fiind cea care l-a împins de la spate, l-a pus să își caute un profesor de canto și să descopere absolut tot ce ce ar putea să facă cu vocea lui. De aseameanea, Piaf l-a îndemnat să-și interpreteze propriile compoziții.

Foto: AFP
Foto: AFP

„Tinerii pe care ea îi ajuta să urce pe scenă erau amanții ei. Nu era însă și cazul meu. Ea m-a susținut din cu totul alte motive. Trecutul meu se potrivea foarte bine cu al ei. Părinții mei erau străini, care nu vorbeau limba franceză. Ei ne-au lăsat pe sora mea și pe mine să devenim copii ai străzii. Edith Piaf era și ea un copil al străzii. Acest lucru ne-a apropiat”, spunea Aznavour despre Edith Piaf.

Tocmai având în vedere că se afla sub protecția unei mari artiste, criticii francezi ai vremii l-au etichetat – deloc măgulitor – ca fiind „prea urât, prea scund și cu o voce oribilă.”

Tânărul a avut marele merit de a nu se lăsa descurajat, iar în anul 1950 avea să înregistreze primul succes, interpretând propria compoziție „J’ai Bu”.

Din acea perioadă datează și îngrijorările artistului referitoare la „minusurile” sale: „Mă dezavantajează vocea, statura, gesturile, lipsa de cultură, prea puțină școală, sinceritatea și lipsa de personalitate”, după cum mărturisea artistul.

După momentul primului succes, tot Edith Piaf i-a recomandat să-și facă o operație estetică de corectare a nasului, pentru a-și îmbunătăți aspectul fizic, tot ea fiind cea care remarca, după operație, ușor anecdotic: „Îmi plăceai mai mult înainte”…

Au urmat ani în care Charles Aznavour a compus mai multe melodii pentru celebrul Gilbert Becault, iar anul 1956 marca primul recital propriu de mare succes, la Casablanca, unde publicul marocan și presa locală s-au exprimat în termeni extrem de laudativi la adresa cântărețului de origine armeană.

A urmat un nou concert, acasă, la Paris, în sala Alhambra, unde publicul pretențios l-a ovaționat. Melodia sa, „Je m’voyais déjà” – compusă pentru Yves Montand, cu ani în urmă, pe care acesta o considera, însă, neinspirată – va deveni, de aici înainte, un cântec extrem de apreciat.

Succesul din această perioadă îl aduce în atenția spectatorilor și a criticii, iar contractele nu întârziau să apară.

Tot în 1956 apărea prima melodie de mare succes – „Sur Ma Vie” – , cântată în premieră pe scena Olympia din Paris, apoi șirul cântecelor de excepție care au dăinuit peste ani, a continuat cu „Tu t’laisses aller” – în 1960, „Il faut savoir” – în anul 1961, „Les comédiens” – în 1962, „Et pourtant”, „Hier encore”, „For Me Formidable” sau „Que c’est triste Venise” – în anii 1963-1964, sau „La Bohème” – în anul 1965.

Artistul sărac de altătată avea Franța și lumea muzicală mondială la picioare, devenind unul dintre cei mai bogați și mai apreciați artiști de pe mapamond.

Au urmat hituri precum „She” sau „The Old Fashioned Way”, cu care cucerea, în anii ’70 spațiul anglofon, tot în această perioadă media de peste Ocean caracterizându-l ca fiind „un Sinatra francez”. În 1974, piesa „She” a ajuns pe prima poziție a clasamentelor britanice de trei ori mai repede decât orice alt cântec de până atunci, în condițiile în care topurile muzicale de specialitate erau dominate, pe atunci, de muzica rock.

Charles Aznavour 1978 © AFP / Robert Picard / INA
Charles Aznavour 1978 © AFP / Robert Picard / INA

De-a lungul timpului a colaborat cu Édith Piaf, Fred Astaire, Frank Sinatra (Aznavour a fost unul dintre puținii cântăreți europeni invitați să cânte cu el), Andrea Bocelli, Bing Crosby, Ray Charles, Bob Dylan, Liza Minnelli, Elton John, Dalida, Serge Gainsbourg, Josh Groban, Petula Clark, Tom Jones, Shirley Bassey, José Carreras, Laura Pausini, Nana Mouskouri și Julio Iglesias.

În anul 1960, a înregistrat un mare triumf cinematografic, în rolul principal din „Tirez sur le pianiste” („Trageți în pianist !”), al lui François Truffaut, iar în anul 1979 s-a remarcat în filmul „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), într-un rol secundar, producția fiind premiată cu un Palme d’Or.

Charles Aznavour s-a căsătorit, prima dată, în anul 1946, cu Micheline Rugel, aceasta dăruindu-i doi copii – pe Seda, născută în anul 1947 și pe Charles, născut în anul 1952, mariajul celor doi încheindu-se în anul 1953.

La doi ani distanță, Charles se recăsătorește cu Evelyne Plessis, care în 1956 a dat naștere unui băiat, Patrick, care avea însă să moară la vârsta de 25 de ani. Charles și Evelyne aveau să se despartă în anul 1960.

În anul 1967, artistul se recăsătorește cu suedeza Ulla Thorsell – născută în 1941 -, care devenise iubirea vieții sale, care se află și acum alături de el și care i-a dăruit trei copii: pe Katia – în anul 1969, pe Misha – în anul 1971 – și pe Nicolas – în 1977. Despre familia sa, Aznavour remarca, recent: „Sunt un francez catolic cu rădăcini armenești, soția mea este suedeză protestantă, am un cumnat algerian, care este musulman și un nepoțel evreu. Ne înțelegem bine pentru că nu discutăm despre religia celuilalt, ci o respectăm”.

În anul 1976, Aznavour s-a stabilit în Elveția, a rămas extrem de mândru că este francez, însă nu și-a uitat niciodată rădăcinile armene.

El a scris, în anul 1975, un impresionant cântec dedicat special Genocidului Armean, cu titlul „Ils sont tombés” (în versiunea engleză „They fell”).

În anul 1988, un cumplit cutremur lovea Armenia, iar în 24 de ore Aznavour înființa deja fundația “Aznavour for Armenia”, prin care artistul a sprijinit cu o sumă fabuloasă persoanele sinistrate și refacerea țării, care a provenit din concertele susținute alături de mari vedete ale vremii, dar și din contribuții personale, care continuă și astăzi.

În onoarea sa, o piață din Erevan îi poartă numele, iar în Gyumri, orașul care a suferit cele mai multe pierderi de vieți omenești în cutremur, i s-a ridicat o statuie.

De asemenea, în plin centrul Erevanului, s-a construit Casa-muzeu „Charles Aznavour”, pe care a vizitat-o președintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, și care urmează să fie inaugurată în toamna aceasta, probabil în prezența artistului și a președintelui Emmanuel Macron, cu prilejul Summitului Francofoniei care se va ține în Capitala Armeniei, în luna octombrie.

Începând cu anul 2008 a primit și cetățenia armeană, iar în anul 2009, la 12 februarie, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveția. Aznavour a fost, de asemenea, începând cu anul 1995, ambasador al bunăvoinței și, mai apoi reprezentantul permanent al Armeniei pe lângă UNESCO.

În anul 2004, Charles Aznavour a filmat la București în rolul titular din „Moș Goriot”, după Honoré de Balzac, un serial de televiziune în regia lui Jean-Daniel Verhaege. Cu acel prilej, el a participat la o slujbă religioasă de duminică, la Catedrala Armeană din București, s-a întâlnit cu membri ai Comunității armene din Capitală și a asistat, la Librăria ”Mihail Sadoveanu”, la lansarea unei cărți pe care a scris-o împreună cu prietenul său, reputatul jurnalist Rochard Balducci, o cuceritoare carte de confesiuni, aparută la Editura ”Ararat”, remarcabil tradusă de scriitoarea și jurnalista Madeleine Karacașian, o neobosită ambasadoare a culturii armene.

Continuarea pe rador.ro.

 

Tags

Alte Noutati

LIVE: Obiectiv, România!
Meteo Chișinău
3,85
Cer acoperit de nori
Umiditate:89 %
Vint:3,6 m/s
Fri
0
Sat
-0
Sun
2
Mon
1
Tue
0

Curs oficial BNM 29 Noiembrie 2021

MDL RATĂ TREND
EUR 20.0067 0.1206
USD 17.7357 0.0096
RON 4.0421 0.0244
UAH 0.6543 -0.0016
RUB 0.2348 -0.0026
Arhivă Radio Chișinău