PORTRET: Bogdan Petriceicu Hasdeu – unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul românesc – , și marea sa tragedie

  • 27 Februarie 11:35
PORTRET: Bogdan Petriceicu Hasdeu – unul dintre cele mai uluitoare genii pe care le-a zămislit neamul românesc – , și marea sa tragedie

Vineri, 26 februarie, s-au împlinit 183 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, poet, prozator, dramaturg, ziarist, eseist, jurist, istoric, folclorist, filolog, lingvist, filosof și arhitect, „un geniu de o înspăimântătoare vastitate”, cum îl numea Mircea Eliade. Hasdeu face parte din galeria spiritelor enciclopedice ilustre ale neamului românesc, alături de Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga sau George Călinescu, fiind una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.

Viața lui Hasdeu avea însă să poarte și amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Hasdeu – un copil genial și precoce, care la vârsta de doi ani învăța limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depășind legile firii – , un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. Vă invităm să urmăriți, în rândurile care urmează, povestea tatălui și copilei din familia Hasdeu, ambii geniali, cu uluitoarele lor realizări, sfârșitul tragic al copilei, durerea cumplită dar neresemnată a părintelui său, construirea templului „lumii de dincolo” de la Câmpina și fenomele stranii care sunt puse pe seama acelui loc.

Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a născut la 26 februarie 1838, la Cristinești, județul Hotin, acum în Ucraina, fiind fiu al lui Alexandru Hâjdău și al Elisabetei Daucș, descendenții unor vechi familii boierești. Tatăl său a absolvit studii la Harkov, Lvov și München, având înclinații către filologie, istorie și folclor, fiind autor al unor lucrări de istoria dreptului universal și cunoscător a nu mai puțin de zece limbi străine, plus o bogată activitate didactică.

În anul 1841, familia se stabilește în Podolia, dar are de suferit din cauză că tatăl său era considerat „tulburător al liniștei publice“.

În anul 1848, mama sa, Elisabeta, trece la cele veșnice.

Gramatica românească a lui I.H. Rădulescu devine pentru viitorul lingvist și filolog cartea de suflet a copilăriei.

În anul 1850, se stabilește în Basarabia, urmând cursurile liceului din Chișinău.

Începând cu anul 1852, Bogdan Petriceicu Hasdeu a studiat la Universitatea din Harkov, unde sub îndrumarea unor profesori vestiți, dobândește cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii.

În perioada 1852 – 1854, Bogdan Petriceicu Hasdeu realizează primele încercări literare – „Cântec popular moldovenesc”, „Ștefan cel Mare”, „Doină”, „Moldova”, „Melodii românești”, „Gândirea” dar și fragmentele epice și dramatice „Arbore”, „Domnița Ruxandra” sau „Domnița Voichița”.

În 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, deși nu își încheiase studiile, a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Mutarea s-a soldat însă cu pierderea dreptului de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei.

Iată portretul pe care Nicolae Iorga i-l făcea tânărului: „Ca prinț sărac, slab și bolnăvicios, impunător printr-o știință enciclopedică, dobândită de douăzeci de ani între un duel și un banchet intim, ca un original de care nu se putea apropia nimeni fără a fi uimit și rănit de uimirile și însușirile lui superioare și de inferioritatea unui spirit agresiv, care nu cruța nimic, nici pentru cel mai sfânt principiu ori pentru cea mai firească legătură, astfel căzu el în Iași la 1856“.

În anul 1857 a fost numit membru al tribunalului din Cahul, însă după doar șapte luni a demisionat. El devenise un fervent susținător al Unirii.

Un an mai târziu se mută la Iași, unde a obținut un post de custode al bibliotecii universității.

În același an, apare la Iași, sub conducerea sa, ziarul „România”, în care promova ideile pașoptismului.

În anul 1860, devine profesor de istorie și de geografie la Școala reală din Iași.

În anul 1861 a donat bibliotecii universitare 4.000 de volume, tot atunci aflându-se pentru scurt timp în Polonia, unde s-a perfecționat în mai multe domenii.

În anul 1862, colaborează la ziarele „Dacia” și „Tribuna Română”, tot în această perioadă punând bazele altor publicații, printre care revista „Din Moldova” (1862-1863) în care au apărut poezii lirice, fabule, nuvele, critice etc. Aici publică, printre altele, drama „Răposatul postelnic” precum și un interesant studiu istoric despre legăturile lui Petru Rareș cu Ardealul.

În anul 1863, „Din Moldova”, devenită „Lumina”, este interzisă, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”, o scriere care a fost acuzată de „imoralitate“ și care a declanșat primul proces celebru din domeniul literaturii din țara noastră.

În același an se mută la București, unde, la 3 noiembrie, pune bazele revistei „Aghiuță”, în care va publica, cu modificări substanțiale, nuvela „Duduca Mamuca”, sub titlul „Micuța sau Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”.

În anul 1864, publică, în ziarul „Buciumul”, condus de Cezar Bolliac, nuvela istorică „Ursita”, în aceeași perioadă începând să editeze revista „Arhiva istorică a României”.

Tot în 1864, la 2 mai, a avut loc lovitura de stat al lui Cuza, susținută de Hasdeu, apoi marele enciclopedist a susținut dinastia de Hohenzollern și a  cochetat cu politica, fiind adept al ideilor de factură paneuropeană, ulterior devenind membru al Partidului Liberal și mai apoi deputat din partea acestei formațiuni în Parlamentul României.

În anul 1865, se căsătorește cu Iulia Faliciu, în același an apărându-i monografia istorică „Ion Vodă cel Cumplit”.

În anul 1866, la 6 februarie, sub conducerea sa, continuând spiritul satiric al revistei „Aghiuță”, apare publicația „Satyrul”, iar în anul următor, pe 10 februarie, este jucată, la Teatrul Național din București, piesa sa „Răzvan și Vidra”.

În anul 1868, se acutizează contrele între Hasdeu și junimiști, mai ales că omul de cultură avea o știință reală de a polemiza, un spirit satiric și o cultură multilaterală, toate acestea susținute și prin intermediul publicațiilor „Revista Nouă” și „Revista contemporană”.

Tot în acel an, îi este publicată piesa „Rosana”, în revista „Familia”, moment urmat de călătoria de documentare a lui Hasdeu în Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia și Franța, în vederea realizării unor studii științifice.

În anul 1870, Hasdeu editează revista Columna lui Traian (1870-1877; 1882-1889), unde îi apare poezia „Odă la ciocoi”, precum și alte materiale împotriva conducătorilor de atunci, fapt care îi aduce amenințarea cu închisoarea la Văcărești.

În anul 1872, îi apar primele două volume din „Istoria critică a românilor” dar și volumul „Poezie”, iar în 1876, el scoate Revista literară și științifică, în perioada 15 februarie – 15 mai.

În perioada 17 mai 1876 – 1 aprilie 1900 a fost director al Arhivelor Statului din București, în această calitate contribuind la publicarea documentelor în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine.

În 1877 a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaștere a calității operei sale de până atunci și în semn de recunoaștere a spiritului său enciclopedist.

Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române.

Tot în 1878, îi apar două volume din „Cuvente din bătrâni” – primul volum se intitulează „Limba română vorbită între 1550 – 1600”, iar al doilea „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, pentru acestea Hasdeu obținând, în anul 1880, Premiul Academiei Române.

În anii ce au urmat, Hasdeu publică volumul I (1886), volumul II (1887), volumul IV (1893) și volumul V (1898) din „Etymologicum Magnum Romaniae”, care urmărește fiecare cuvânt din toată istoria lui complexă, în toate epocile, în graiul popular, ca și în limba literară.

În fine, în 1887, apare, la București, „Revista nouă”, director fiind Hasdeu, iar redactori, printre alții, Vlahuță și Delavrancea.

Dar marea bucurie a vieții sale a fost nașterea, la 14 noiembrie 1869, la București, în casa din Strada Carol I nr. 14, a unicei sale fiice, Iulia Hasdeu.

Copila a fost botezată cu același nume ca al mamei, dintr-o mistică tendință de contopire a celor două ființe apropiate și ca un semn de suprem omagiu adus soției.

La vârsta de doi ani, cea alintată „Lilica” vorbea deja limba franceză, iar la împlinirea vârstei de patru ani începuse să scrie. La vârsta de cinci ani crea nuvele, iar la șapte ani scria narațiuni precum „Mihai Vodă Viteazul“ sau poeme precum „Domnia lui Țepeș Vodă“, sau „Oaselor lui Țepeș Vodă“.

Remarcabilă a fost contribuția mamei sale la toate aceste realizări ale copilei, aceasta punându-și literalmente întreg timpul și toată energia de care dispunea în slujba modelării intelectuale a fetiței și a dălturii voinței ei de a realiza ceva în viață.

Erau dovezi ale genialității micuței, care au uimit nu doar familia sa ci și apropiații care treceau pragul casei lor, mulți dintre aceștia fiind intelectuali iluștri.

Unul dintre aceștia era Alexandru Macedonski care, aflat în vizită la familia Hasdeu, ar fi întrebat-o pe copilă dacă știe vreo poezie, iar Iulia i-ar fi întors întrebarea: „Dar tu?“. Macedonski i-a recitat o poezie pe care fetița a ascultat-o cu atenție și i-a recitat-o, la rându-i, cuvânt cu cuvânt, câteva minute mai târziu.

Semn al calităților sale de excepție, la vârsta de doar opt ani, în anul 1877, Iulia a dat examenul cumulat pentru clasele I-IV, la Școala Primară de băieți nr. 2, sub direcția lui Dem. Demetrescu, iar la 27 septembrie 1877, a primit un „atestat de clasele primare de băieți“. Tot atunci, Iulia reunea povestirile scrise, parte în franceză, parte în română, în ciclul „Istorioare pentru amicele mele și pentru toate copilele de la 10 până la 20 de ani”.

La vârsta de 11 ani, ea a scris piesa de teatru, o tragedie în trei acte, „Dama de circ“, comedia „Amorul e scânteie”, piesele de teatru într-un act, în franceză, „Adieu et Bonne Arrive” și „Les enfants ne jugeant pas”, sau povestirile „Trandafirul moșului” și „Etoile et celeste”.

În anul școlar 1877, Iulia a fost înscrisă în clasa I la Liceul „Sf. Sava“ – tot de băieți, ca particulară, dar prezentându-se la examene “cu școlarii regulați”, instituție pe care a absolvit-o în vara anului 1881 cu rezultate excelente. Din dorința ca fetița să-și formeze o temeinică cultură umanistă, părinții îi puneau, pentru clasele gimnaziale, preparatori atât la obiectele de cultură generală și limbi străine, cât și la materiile speciale – pian și canto – , o atenție deosebită fiind acordată limbilor latină și greacă, iar mai târziu artelor plastice. Se spune că dorința tatălui ei era ca tot ce-i fusese inaccesibil lui, în copilărie – muzica, pictura și artele înrudite – să îi fie pus cu generozitate la dispoziție Iuliei, spre împlinirea ei.

Fiind pasionată de muzică și având o voce extraordinară, fata a terminat Conservatorul, la secția de canto și pian.

Trebuie remarcat, însă, că o mare parte a opiniei publice din acea perioadă, poate din invidie, sau poate pe bună dreptate, critica succesele copilei, care erau considerate ba exagerate, ba justificate de influența tatălui său asupra examinatorilor și îndrumătorilor tinerei.

Acestea erau doar simple clevetiri, iar tânăra confirma dragostea și grija părinților, precum și aprecierea celor care o judecau la adevărata ei valoare: la 16 ani, în anul 1886, Iulia Hasdeu a devenit prima româncă înscrisă la Universitatea Sorbona, unde urma să susțină licența în Filosofie la Facultatea de Litere din cadrul prestigioasei instituții de învățământ. Tot la Paris, frecventează cursurile de la École des Hautes Études din Paris. Tânăra de 16 ani a reușit să uimească toți profesorii, studia intens, simțea nevoia să acumuleze cât mai multe cunoștințe, lua lecții de pictură și de canto de la profesori celebri ai vremii, era sănătoasă, puternică, veselă și glumeață.

A ținut la Sorbona două conferințe, cu temele „Logica ipotezei” și „A doua carte a lui Herodot”, demonstrând un remarcabil talent oratoric. Era efectiv îndrăgostită de limba și cultura franceză, dar mai ales de trei mari personalități, Napoleon I, Ferdinand de Lesseps și Victor Hugo, Iulia Hașdeu suferind nespus la moartea, în 1885, a lui Hugo, unul din idoli ei.

Tânăra începe pregătirea pentru teza de doctorat, cu tema „Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”, însă în anul 1887, se îmbolnăvește grav, ignoră primele semne ale bolii, din prea multă dorință de a învăța, iar medicii dau un verdict crunt: are tuberculoză.

În vara anului 1887, vine în vizită la Curtea de Argeș, a continuat să scrie poezii și cugetări, apoi s-a întors la Paris, însă boala se agravează, iar în aprilie 1888 este obligată să întrerupă studiile. Părinții săi au dus-o la tratament la Montreux, în Elveția, însă, deși medicii opinau că boala tinerei se va vindeca, starea ei se deteriora vizibil.

A revenit în România, părinții săi o duc la tratament la Agapia, apoi la București, însă starea fetei era din ce în ce mai rea. Iulia Hasdeu ajunsese să se împace cu destinul său și, cu ultimele puteri, în martie 1888, scrie poezia „Moartea”, o tulburătoare transpunere artistică a momentelor de final:

„Eu nu urăsc viața, de moarte nu mi-e teamă,

Că ea este lumină puternică și caldă,

Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă –

Sub pleoape obosite priveliști noi își scaldă.

Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume

Și-n alte corpuri trece, când poate ști să ierte;

Așa din cupa sacră cu toții bem, anume,

Și niciodată, nimeni, nu poate s-o deșarte“…

Se stinge din viață la 29 septembrie 1888, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu, momentul tragic dărâmându-l definitiv pe Hasdeu.

După moartea unicei sale fiice, Bogdan Petriceicu Hasdeu a descoperit cugetări, poezii, schițe de dramă și comedii, materiale ale tezei de doctorat, o cantitate impresionantă de notițe scrise de tânără, inclusiv pe patul în care și-a trăit ultimele luni.

Imediat dupa moartea Iuliei, în paginile periodicului „Revista Nou”, al cărui director era Hasdeu, au fost publicate câteva din poeziile fiicei sale, iar un număr al publicației a fost expediat către colegul și amicul Michel Bréal, de la Paris, care i-a confirmat că proiectul de a publica operele tinerei în capitala Franței a fost primit cu mare simpatie. Casele de editură Hachette și Socec au găzduit, în cursul anului 1889, apariția celor trei volume din colecția „Œuvres posthumes”, de Iulia B.P. Hasdeu. Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie 1889, sub titlul dorit de poetă, „Bourgeons d’Avril”. Michel Bréal scria, cu încântare, la 20 aprilie 1889: „fiindcă a iubit atât de mult Franța, ea merită ca noi să-i păstrăm totdeauna numele în onoare și dragoste”.

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui o oarecare consolare necesară pentru a-și putea continua existența, savantul fiind convins de importanța tezaurului literar lăsat de fiica sa. Cu toate acestea, tatăl îndurerat a căutat fără încetare o explicație pentru destinul crunt al tinerei, și-a plâns fiica fără încetare și a așteptat un semn de la ea.

Conform celor afirmate de Hasdeu, în martie 1890, scriitorul a primit acest semn de la fiica sa: „Trecuseră șase luni după moartea fiicei mele. Era în martie: iarna plecase, primăvara nu sosise încă. Într-o seara umedă și posomorâtă ședeam singur în odaie, lângă masa mea de lucru. De-nainte-mi, ca totdeauna, era o testea de hârtie și mai multe creioane. Cum? Nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însă un aparat telegrafic. Deodată, mână mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: «Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu» – (Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; Asta ar trebui să-ți fie îndeajuns). Era scris și iscălit cu slova fiicei mele“, avea să mărturisească Hasdeu.

După această întâmplare, el și-a făcut un țel din a regăsi spiritul fiicei dispărute prin orice mijloace, s-a refugiat în spiritism, apoi a construit un templu în amintirea fiicei sale la cimitirul Bellu, iar în anul 1893 a luat decizia de a ridica un castel, în memoria copilei sale. Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina, „Marele templu de dincolo”, a fost ridicat între anii 1893-1896, după planurile pe care însăși Iulia i le-ar fi transmis tatălui de pe lumea cealaltă.

Castelul are o arhitectură ce utilizează elemente cu trimiteri directe către epocile Evului Mediu, o înfățișare de fortăreață, de spațiu închis ezoteric.

Intrarea principală este străjuită de două tronuri, mari jilțuri din piatră, așezate fiecare pe câte șapte lespezi ce simbolizează trecerea sufletului omenesc prin cele șapte etape cunoscute în credința populară sub denumirea de vămile văzduhului, iar lângă cele două jilțuri sunt sculptate săgețile care indică procesul reversibil al reîncarnării.

Aici, Bogdan Petriceicu Hasdeu dă viață primului volum de spiritism din literatura română – intitulat „Sic Cogito“, o carte creată după „sfaturile” primite de la Iulia.

La castel, Hasdeu a amenajat o cameră specială de spiritism în care, ani la rând, a încercat să intre în legătură cu fiica sa aflată pe cealaltă lume.

Desigur, e de la sine înțeles că mulți dintre apropiați l-au etichetat pe Hasdeu drept „nebun“, explicând că și-a pierdut mințile de durere, dând naștere unor fabulații.

Pe când se afla pe patul de moarte, Iulia F. Hasdeu i-a amintit soțului decizia pe care o luaseră împreună: de a dona castelul lor din Câmpina Academiei Române, spre folosul membrilor ei „săraci și nenorociți, mai ales cei de peste Carpați…În fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta și copilașii, vor putea locui aicea, fără a plăti chirie, odihnindu-se și întremându-se”. De asemenea, toată biblioteca lui B. P. Hasdeu va trece în proprietatea Academiei, împreună cu dreptul exclusiv ca aceasta să editeze scrierile lui și ale fiicei lor, Iulia. Soția lui Hasdeu trece la Domnul la 2 iulie 1902, la vârsta de 62 ani, iar soțul său a trecut la cele veșnice la 25 august 1907.

Castelul de la Câmpina a dat naștere, de-a lungul vremii, la nenumărate legende, chiar și în zilele noastre unele dintre acestea arătând că, în anumite nopți, Iulia Hasdeu putea fi auzită cântând la pian, în aplauzele tatălui său, sau că Iulia ar fi fost văzută de localnici pe terasa castelului cu un buchet de margarete în brațe și că a doua zi după apariție, grădinarul ar fi găsit în curte flori de margarete, deși nu era sezonul acestora.

 La 15 iulie 2013, Banca Națională a României a pus în circulație, cu ocazia împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, o monedă comemorativă de aur, cu valoarea nominală de 100 de lei, în tiraj de 250 de exemplare.

În fiecare an, la data de 2 iulie, la Castelul Iulia Hasdeu din Câmpina are loc „Sărbătoarea celor 2 Iulii”, o tradiție respectată de 27 de ani, organizată în memoria fiicei savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu – scriitoarea și poeta de expresie franceză Iulia Hasdeu, care a fost și prima studentă româncă la Sorbona – și a soției acestuia – Iulia Faliciu Hasdeu, cele două văpăi care au însuflețit existența ilustrului nostru om de cultură.

Sursa: RADOR

Tags

Alte Noutati

LIVE: Radiojurnalul de seară București
Meteo Chișinău
25,24
Cer senin
Umiditate:73 %
Vint:4,12 m/s
Wed
25
Thu
25
Fri
27
Sat
26
Sun
23

Curs oficial BNM 24 Mai 2021

MDL RATĂ TREND
EUR 21.6495 0.0123
USD 17.7143 -0.0284
RON 4.3942 0.0033
UAH 0.6459 0.0001
RUB 0.2412 0.0002
Arhivă Radio Chișinău