În unele zone această zi coincide cu Duminica Tomii, în altele este în lunea de după Duminica Sfântului Apostol Toma.

Adunați în cimitire, creștinii oferă pomană de sufletul celor răposați.

Paștele Blajinilor are și o semnificație arhaică, amintind de ființe imaginare foarte blânde care ar păzi satele și care aflau de Paște numai când sătenii lăsau pe apă să plutească cojile de ouă roșii. Se crede că de Paștele Blajinilor sufletele morților sunt libere și pot gusta din mâncărurile pregătite special pentru ei și date de pomană.

Care este originea acestei sărbători

Biblia nu menționează Paștele Blajinilor. Nu există nici o referință în Vechiul sau Noul Testament care ar indica la vreun eveniment sau la vreo lege prin care Dumnezeu ar fi lăsat această sărbătoare. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile precreștine, când strămoșii noștri erau păgâni. Despre aceasta ne mărturisesc și o mulțime de legende din tezaurul folcloristic al neamului nostru.

Denumirea de blajin vine din slavonul “blajenîi”– blând, bun, cuvios. Conform imaginației populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între „lumea asta” și „lumea cealaltă”, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei, la vărsarea acesteia în Sorbul Pământului. Blajinii sunt enigmatice reprezentări mitice ale moșilor și strămoșilor, sinonimi cu Rocmanii (Rohmanii, Rugmanii).

Potrivit cercetătorilor, numele de Rohmani vine din limba tracă, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfântul luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate prezentă în antichitatea dobrogeană, oltenească și transilvană. Aceștia sunt celebrați primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii.

Numele lor, de origine livrescă, au intrat în folclor prin romanul popular de largă circulație în Evul Mediu românesc, „Alexandria”, scris în Egiptul elenistic (c. sec. 3 î. Hr.). Într-un episod al epopeii medievale „Alexandria” se povestește cum Alexandru cel Mare, în drumul său către est, în căutarea capătului lumii, a poposit și într-o insulă situată la marginea paradisului.

Acolo l-a cunoscut pe Evant, regele Blajinilor (cei înțelepți și fericiți), care i-a dăruit o sticlă cu apă miraculoasă a vieții veșnice. Se mai povestește că Blajinii trăiesc în rugăciune continuă, că au locuit pe Pământ la începuturile istoriei și se vor întoarce aici după încheierea acestui ciclu istoric al umanității, în era înțelepciunii.

Descendenți direcți ai lui Adam și ai Evei, ei ar fi luat parte la facerea lumii, ar sprijini Pământul etc. Creștinismul i-a adoptat transformându-i într-o categorie aparte. Au calități morale deosebite, precum bunătatea, blândețea și simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni. Se crede că Blajinii se bucură foarte mult de această sărbătoare și de legătura dintre ei și oameni, care se menține prin intermediul acestui praznic.

De asemenea, există credințe populare conform cărora blajinii sunt cei care nu au apucat să treacă marea, atunci când Moise a despicat apele sau că sunt suflete ale pruncilor care au murit nebotezați. Ei trăiesc în lumea de dincolo, dar păstrează legătura cu lumea noastră, iar în Duminica Tomii sufletele lor sunt slobozite. Ei sunt miloși și devotați lui Dumnezeu, dar nu știu să socotească.

De aceea, la sat, femeile aruncă pe ape curgătoare coji de ouă înroșite, pentru ca să afle și morții că este Paști, dar ei primesc vestea mai târziu, abia în Duminica Tomii.

Ca înfățișare sunt oameni de statură mică, umblă goi și au corpul acoperit cu păr. Bărbații se întâlnesc cu femeile o dată pe an, la Paștele Blajinilor, pentru a face copii. Băieții sunt crescuți de mame până merg în picioare și pot să se hrănească, după care trăiesc în izolare și asceză împreună cu bărbații.

În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde (Moldova, Basarabia, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița – Năsăud).

Unii etnologi susțin că o altă modalitate de a intra în legătură cu lumea lor este „plecarea urechii de pământ”, însă cu prețul de a rămâne surd: „Ei stau în pământ și de Paștele lor, de ai pune urechea la prag, ai auzi cum strigă și se bucură că-i Paștele, dar ai rămâne surd toată viața”. Legenda povestește că, dacă nu țin cu strășnicie Paștele Blajinilor, oamenilor nu le mai rodesc ogoarele, oile se îmbolnăvesc, iar pe ei îi dor mâinile și picioarele. Datina spune că blajinii se roagă pentru sufletele noastre, iar la sfârșitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe Pământ.

De Paștele Blajinilor nu se pomenesc doar morții cunoscuți pe linia ascendentă a unei familii, ci întregul neam al strămoșilor comuni: Uitații, Neștiuții, Albii.

Femeile, mai ales, au grijă și de cei străini morți sau găsiți morți, despre care știu că nu au pe nimeni să-i pomenească și să le îngrijească și lor mormintele.

Gospodina casei sau altcineva așterne pe un mormânt al vreunuia din neamurile casei un ștergar alb, pe care pune colaci, cozonac, păscuțe mici sau bucăți de cozonac, fiecare bucată cu lumânare și câte un ou roșu, apoi farfurii cu mâncare și o sticlă cu vin, tămâiază mormintele și așteaptă cu pomelnicul în mână. Apoi, fiecare femeie aprinde o lumânare direct pe pământ.

În jurul acestei lumânări se spune că s-ar strânge sufletele tuturor morților ce s-au înecat fără voie.

Preotul săvârșește la mormânt o ectenie, citind pomelnicul întreg al casei, ca apoi să ude în semnul crucii mormântul cu vin.