Într-un interviu realizat de Mariana Vasilache, în cadrul emsiunii „Oamenii Cetățeii” de la Radio Chișinău, în salonul compozitorului de pe strada Mihai Eminescu din Chișinău, Eugen Doga mărturisește că nu poate trăi nicio zi fără Eminescu, povestește despre principala sa lucrare dedicată Centenarului – Unirea cea Mare, își amintește de copilărie și de satul de baștină.

„Mă simt mai liber, mai bogat, mă simt mai plin, fiindcă era o sărăcie să fii fără Eminescu. Mă mir cum am petrecut viața fără Eminescu. Dar, de fapt, de ce? Pentru că tot timpul am fost informați că-i străin, că-i burghez și nu știu ce… Toată viața mă țin de propriile poziții, nimeni nu poate să-mi spună că sunt cuiva dator, sau că mă țin de poalele cuiva. Eu am poalele mele și mi-s destule. Dar, uite, poalele de care am avut nevoie și târziu m-am prins de ele, de poalele lui Eminescu, desigur. Târziu, din cauză că eram neinformați. Eu sunt un produs sovietic, cu românofobie și toate prostiile care erau băgate în mințile noastre. Slavă Domnului că a venit momentul, și nu e vorba de momentul istoric, că oricum era să fie ceea ce s-a întâmplat, dar faptul că m-am deșteptat. Fiindcă  nu-i o zi să nu mă uit în cărțile lui Eminescu. Stau deschise și când trec pe lângă ele, vederea se oprește la ceva, la un titlu, chiar la un cuvânt. De exemplu, acum lucrez la Rugăciunea lui Eminescu, mai devreme a fost Imnul lui Ștefan Cel Mare, care mult timp nici nu s-a publicat”.

Eugen Doga își începe ziua la pian, dimineața devreme:

„Îmi amintesc că în timpul uceniciei de la Conservator, am avut un profesor foarte-foarte bun Solomon Moiseevici, așa îi spuneam pe atunci, Solomon Lobel, cu școală foarte bună la București, cu o română perfectă, el îmi dădea câteva sunete, iar eu trebuia să dezvolt aceste sunete și să fac o creație. Acum procedez în felul acesta. În fiecare dimineață, care începe la ora 5.00, vin la pian, pun câteva sunete, pe care le dezvolt”.

Unirea cea Mare este principala lucrare pe care a scris-o Eugen Doga în anul jubiliar:

„Pentru prima data în viață am scris românește, muzical am în vedere, fiindcă nu am avut această posibilitate, chiar când am scris Luceafărul, în 1983, era doar încă timpul sovietic și nu prea am simțit, mai corect – nu l-am conștientizat, simțirile le-am transmis prin muzică. De data aceasta, conștient am scris această lucrare, atunci - mai mult emoțional. E un mare noroc și eu mă bucur foarte mult. Am scris ca pentru filme. Pentru filme scriam foarte repede. Apropo, e unicul spectacol în toată românitatea. L-am adus publicului, cu multe probleme, mă refer la partea literară, pentru că trebuiau niște poezii puternice. Pe lângă acesta, am avut foarte, foarte bune concerte. Care este visul oricărui muzician? Să cânți la Schonbrunn, acolo unde a cântat Mozart pentru familia regală, sau să când cu Orchestra prezidențială de la Ankara, sau la Bruxelles, sau la Cluj. Să știți că orașul Cluj are teatru cu mult mai frumos ca teatrul de la Milano, de la Viena. Un teatru extraordinar! Pur și simplu e un nenoroc că România nu sună așa cum sună Italia, Viena! Clujul – fantastic”!

Maestrul Eugen Doga s-a născut în 1937, în satul Mocra, din stânga Nistrului, pe atunci în componența RASSM, și a copilărit în cele mai brutale timpuri pentru acest teritoriu. Cântecele copilăriei erau cele auzite de la fetele mari, la șezători, dar și de la ostașii români, în timpul războiului:

„Eu am copilărit în vremea cea mai, cea mai complicată. Înainte de război aproape că nu-l  vedeam pe tata, tot timpul era în câmp, era brigadier. Pe urmă a fost recrutat la exerciții militare – era cea mai pașnică țară Uniunea Sovietică. Apoi  s-a  început războiul, pe urmă foametea. Care cântece?!  O sursă care mi-a rămas în memorie - de la soldații români, care mă luau în brațe, se vede că le era dor de copii lor, și îmi cântau. Niște cântece extraordinare, majoritatea erau cântece de jale, desigur. Pe unele pe urmă le-am găsit în folclorul românesc, de exemplu cântecele despre lupta pentru Transilvania…

Mama avea, ele erau șapte surori, nepoțelele ei, care erau fete mari se adunau la șezători la noi. Se adunau flăcăii, desigur, fetele scăpau fusul și flăcăii îl căutau nu pe jos, dar în alte locuri… Se cânta, și se cânta foarte frumos. Îmi amintesc cum fetele copiau cuvintele una de la alta.

Altă sursă – un unchi de-al meu, vecin, era mai înstărit, avea un magazin în sat, unde se vindea gaz chibrituri, sare… El a invitat odată, la o petrece la dânsul acasă, un taraf din Basarabia. Vai, ce frumusețe! Noi, copii, ne strecuram printre picioare la oaspeții aceia. Multe lucruri care, de fapt, ele m-au creat. Altă treabă e că mult timp nu mi-au servit. Mulți, mulți, ani, până la vreo 22, nu mi-au folosit la nimic, pentru că eram un românofob puternic, sovietic sută la sută. Tot ce era legat de cultura noastră națională, istorică, totul era străin, torul era dușmănos și așa mai departe. Eu zic că e foarte bine, totuși să mergi după soare. Dacă mergi în întâmpinarea lui, te orbește și poți să te dezbați din cale. Într-adevăr, te orbește și ne-am rătăcit, că  până acum, majoritatea, îmi permit cuvântul acesta, sunt rătăciți sărmanii…

Eu, totuși, cred în destin. Pentru că nu pot lămuri, cum în nevoia aceea, foamea aceea, mama văduvă, care nu avea absolut nimic, pentru că ne-au măturat până la un grăunte din casă – ea cu lacrimi sărmana, însoțită de unul care n-a lăsat-o în pace până a scos totul din casă. În asemenea situație, copilul, ajutorul ei, trebuia să meargă undeva la câștig și eu mă orientam la meserii, unde se învăța doar doi ani și apoi repede la treabă. Când colo, m-am băgat la muzică. Mama sărmana plângea, fiindcă toți au plecat la studii, la 1 septembrie, dar eu, fiind primit la școala de muzică, n-avea cu ce să mă trimită. Niciun ban nu era în casă. Nimic nu era. Peste vreo trei luni abia am venit la Chișinău. În loc de doi ani, la meserii să învârtesc șuruburile, 14 ani am învățat – liceul de muzică, două conservatoare. Înstărit n-am mai devenit”.