Cu câteva zile înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice de la Londra, Radio Chișinău continuă să vă prezinte poveștile atleților care, de-a lungul timpului, au devenit adevărate legende ale Olimpiadelor. Valentin Buda a ales, pentru miercuri, povestea “omului-locomotivă”, legendarul atlet ceh Emil Zatopk.

Emil Zatopek, cel care a fost supranumit omul-locomotivă sau locomotiva cehă, datorită forței sale incredibile de accelerație și rezistenței, nu avea, la 16 ani,nicio treabă cu atletismul, sportul care l-a consacrat. Ca al șaselea copil al unei familii modeste, încheiase deja conturile cu școala și lucra ca ucenic într-o fabrică de pantofi din Zilina. S-a înscris într-o competiție de alergări, obligat de organizatorul de competiții al întreprinderii. Nu a vrut să participe, dar a luat, totuși startul. „Am simțit că trebuie să înving”, povestea în memoriile sale Zatopek. A ieșit al doilea, din 100, dar asta l-a ambiționat și a luat antrenamentele de alergare în serios. În 1948, la prima Olimpiadă de după război, ajunge la Londra, unde câștigă o medalie de aur la 10.000 de metri și un argint la 5.000 de metri.

Patru ani mai târziu, la jocurile Olimpice de la Helsinki, uimește întreg globul, intrând definitiv în istoria atletismului. Pentru început își apără titlul olimpic la 10.000 de metri. Apoi, ia aurul și la proba de 5 kilometri. Suficient pentru orice sportiv, dar nu și pentru Zatopek, care se înscrie, pentru prima dată în viața lui, la proba de maraton. Pe care, ați ghicit, o câștigă, realizând o performanță care, probabil, nu va fi egalată niciodată de vreun atlet.

În Cehoslovacia devine un erou național, dar Zatopek nu se mulțumește doar cu distincțiile din arenă, le câștigă și pe cele din viața de zi cu zi. În 1968, la invazia Cehoslovaciei de către armatele țărilor socialiste, la indicația URSS, marele campion este în primele rânduri ale protestatarilor. Urcă pe un tanc rusesc și le cere militarilor ruși să plece din țara lui. Nu l-au ascultat, ba mai rău decât atât, omul care adusese glorie țării sale, a fost obligat să muncească, până la pensionare, într-o mină de uraniu. Nu regretă niciun moment atitudinea sa anticomunistă, iar istoria îi dă dreptate până la urmă. Se stinge în anul 2000, la 78 de ani, fericit că bolșevismul a dispărut definitiv din țara sa.