În aceste zile în care, probabil, așa cum se întâmplă cu multă lume copleșită uneori de  valuri de emoții și îngrijorări, căutând salvarea și refugiul în artă, am descoperit autoarea acestor versuri, Erin Hanson, o foarte tânără poetă din Australia. A început să își publice poemele pe rețelele de socializare pe când avea doar 18 ani iar acum, la 24 de ani, se bucură de recunoaștere internațională.

Sunt emigrantă într-o țară proaspăt ieșită din Uniunea Europeană, în plină pandemie… Zilnic citesc știri despre mii de britanici care își pierd locurile de muncă- domeniul culturii, acolo unde mi-ar plăcea să ajung să muncesc într-o zi, fiind unul din cele mai afectate.  Mă întreb cum va arăta viitorul unor oameni ca mine care au ales să încerce să își construiască un nou drum în viață în această țară și dacă vom reuși să ajungem acolo unde ne propunem. ”Dacă voi cădea?Oh, dar dacă am să zbor?” parafrazez în minte aceste versuri care mă inspiră și îmi redau curajul în ultimele zile.

Și drumul zilnic spre actualul loc de muncă e o adevărată călătorie spirituală. Traversez un cimitir ce adună în el secole de istorie, cu pietre funerare vechi și zeci de sculpturi. La întoarcere mă opresc pe o bancă veche de lemn înegrit de vreme, să admir cerul albastru, copacii înverziți, florile de primăvară, să ascult trilurile păsărilor dar cel mai important …să visez. Visul a fost și rămâne forța care mă ajută să trec peste toate greutățile. Îmi aduc aminte când eram copil, să visez cu ochii deschiși era cea mai frumoasă și plăcută îndeletnicire. Evadam în păduri de liliac înflorit de pe coperta unei cărți de povești cu prinți și prințese pe care o găsisem prin casă. Nu sesizam niciodată momentul în care mă opream din citit și intram cu totul în poveste iar de aici acțiunea filmului își schimba autorul și regizorul. Visam când mă apucam să fac curățenie în casă. Noroc de mama care mă trezea la fiecare 30 de minute și, împreună, eu cu mătura, mama cu trezitul, până seara reușeam să scutur câteva covoare. Alteori, stâteam câte jumătate de oră sub o tufă de struguri într-un colț de grădină până mă striga mama că e gata zeama dar eu așa și nu mai ajung cu pătrunjelul la vale.

Într-o zi banca pe care stau și visez la cum aș vrea să arate viața mea în viitorul apropiat, din marginea cimitirului, care apropo în Marea Britanie nu e văzut ca un loc sumbru prin care ajungi doar la comemorari- e deschis publicului și e foarte circulat, am găsit-o ocupată de Mel, un tânăr care merge și vine de la serviciu,câteva zeci de kilometri, pe bicicletă. Din întâmplare, Mel și-a ales același loc ca și mine pentru meditații când revine de la muncă. Din când în când ne reîntâlnim, ne salutăm și ne întrebăm, de la distanță, cum ne-a fost ziua. 

Dincolo de cimitir e parcul central din oraș. O mare de verde și cer luminos cât cuprinzi cu ochii. Pe aleea cu flori de o parte și alta acofetăriei din mijlocul parcului, îl întâlnesc zilnic pe Marcus. Un bătrânel de peste 70 de ani, cu ochi atât de blânzi, barba revărsată peste coșul pieptului și părul lung până la umeri. Florile și plantele din parc, pe care le îngrijește zilnic, sunt aproape ca și proprii copii pe care nu i-a avut. Îmi zice că îi luminez diminețile când trec și îl salut și mai schimbăm câteva vorbe, iar eu îi transmit că bunătatea sa mă inspiră. Marcus pare un personaj real teleportat  în aceste zile din poveștile copilăriei mele, să mă ajute să depășesc obstacole și să continui să lupt.

Uneori, am impresia că eroii unei cărți pe care tot visez că într-o zi am să o scriu, apar și se plimbă curajoase prin viața mea, modelându-mi-o și influențându-mi-o, poate-poate am să mă apuc să îi proiectez într-o horă, într-o zi…Sau poate vor rămâne totuși doar personaje într-un nou vis cu ochii deschiși al unui copil ajuns acum la maturitate…

Zilele acestea și în materie de muzică descoperirea mea vine tot din Australia. Este vorba despre  melodia ”Jungle” de Tash Sultana, interpretă, compozitoare, multi-intrumentalistă, născută în iunie 1995 la doar câteva zile distanță de poeta Erin Hanson cu care am început acest jurnal. 

Mi-a atras atenția una din versiunile melodiei ”Jungle”, cu peste 71 de milioane de vizualizări ale artistei. A fost înregistrată, acum patru ani, în propriul dormitor. O normalitate în zilele pe care le trăim acum, am putea spune.

https://www.youtube.com/watch?v=Vn8phH0k5HI&list=RDMMVn8phH0k5HI&start_radio=1

În rest, pauzele de la muncă de săptămâna aceasta au coincis cu adaptarea radiofonică a romanului ”fenomen editorial”,”Fata cu cercel de perlă”, a romancierei americano-britanice,Tracy Chevalier, difuzată în cinci episoade începând cu 10.45 în cadrul emisiunii ”Woman’s Hour” (în trad. Ora Femeii), de la Radio BBC 4. Ieșeam cu viteza luminii din interior spre banca izolată de la colțul clădirii pe unde arareori se întâmplă să treacă câte vreun coleg și, cu căștile în urechi și sunetul la maxim, mă teleportam preț de 15 minute într-o altă lume.

Nu e prima adaptare pe care o ascult în cadrul acestei emisiuni și care mă inspiră să cumpăr mai apoi cărțile, dar această adaptare e printre preferatele mele până acum. Poate pentru că e despre artă, pictori și o lume dincolo de cotidian, pe care nu o înțeleg în profunzimea ei, dar care mă fascinează.

Mi-a rămas în memorie dialogul, din episodul 3, între servitoarea Griet, fata din tablou, și stăpânul ei, pictorul Vermeer.

”Vermeer: Uită-te pe fereastră!Ce culoare au norii?

Griet: Albi.

Vermeer: Ești sigură?

Griet: Și gri, poate un pic și ca zăpada…

Vermeer: Griet, poți mai mult de-atât! Gândește-te la legumele tale, cum le separi? Napii și cepele au aceeași nuanță de alb?

Griet: Nu. Napii au și culoare verde, cepele au galben.

Vermeer: Și acum, ce culoare vezi că au norii?

Griet: Au ceva albastru în ei, și galben, de asemenea, au și ceva verde…

Vermer: Vei descoperi că există prea puțin alb pur în nori.

Toate cele cinci episoade pot fi ascultate următoarele 24 de zile aici:

https://www.bbc.co.uk/programmes/m000j1j3/episodes/player

Viața mea în prezent se împarte în continuare în două. Locuiesc mai mult în viața mea paralelă, în care visez mult... În viața reală, muncesc mult și îmi propun să fac acest lucru până în punctul în care visul și realitatea vor ajunge într-un punct în care se vor contopi și deveni un tot întreg…

Cât ține de virus, cred că de la o vreme încoace nu mai numărăm zilele de când trăim diferit. Și morții parcă nu se mai lasă cu furnicături pe șira spinării, ca la început. Ne uităm, din când în când, la sfârșit de săptămână peste statistici, doar din curiozitate, câte mii s-au mai adunat, după care închidem articolele și ne căutăm în continuare de noua rutină…

De la o vreme încoace trăim acest paradox, cu cât numărul oamenilor care se sting este mai mare, cu atât descrește proporțional încleștarea noastră, se evaporează frica, zâmbim parcă mai mult și mai des. Ne-au revenit simțurile...

De la o vreme încoace acest ”diferit” sau ”fără precedent”a devenit o normalitate. Ne-am adaptat. Aproape cum se întâmplă cu gândacii de Colorado. Undeva se inventează o nouă substanță care să-i distrugă, dar ei oricum sfidează orice fel de știință și se cramponeze cu putere de frunzele fragede de cartof continundu-și traiul, generație după generație…

Cred că, cel mai probabil, coronavirusul a fost inventat la Chișinău. Cineva l-a dus și l-a eliberat în China pentru ca americanii să nu declare război Republicii Moldova. Nu ar fi putut face față la două conflicte și două armate staționate pe teritoriul său în același timp. A fost inventat la Chișinău pentru a împiedica oamenii să mai părăsească Moldova (înainte de pandemie 106 oameni plecau definitiv din țara, în prezent nu mai pleacă peste hotare nimeni). Oprirea exodului de basarabeni va putea fi prezentată cu succes în viitoarea campanie electorală ca rezultat al unei vieți îmbunătățite și mult mai fericite în țara noastră.  Mi-e frică doar, că atunci când va ajunge această veste în presa internațională, până în toamnă, la alegeri, ne-am putea trezi invadați de alți peste o sută de mii de sirieni.

Notă: Această ipoteză e un pamflet și trebuie tratat ca atare.