Astfel, României i-au fost luați 43.492 km pătrați din teritoriul național și 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% unguri, 5,7% evrei și 2,8% secui. Germania și Italia au garantat inviolabilitatea noilor frontiere ale României. Aceasta a însemnat, însă, o pierdere a independenței în politica externă și subordonarea economiei sale efortului de război german.

În cadrul tratativelor româno-ungare de la Turnu Severin (16-24 august), Ungaria a revendicat mai mult de jumătate din teritoriul Transilvaniei. Delegația română a susținut principiul schimbului de populație. În cele din urmă, tratativele au intrat în impas. Între timp, la 19 august au început, la Craiova, tratative româno-bulgare, privind cererea Bulgariei de revizuiri teritoriale față de România. În credința că o atitudine concesivă față de Bulgaria va aduce României bunăvoința Germaniei în problema Transilvaniei, negocierile s-au încheiat prin semnarea, la 7 septembrie 1940, a tratatului care prevedea cedarea Cadrilaterului (județele Durostor și Caliacra), un schimb de populație și plata de către Bulgaria a unei despăgubiri pentru bunurile abandonate de familiile românești plecate, consemnează lucrarea "O istorie sinceră a poporului român" (Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008).

În ziua de 27 august, guvernele României și Ungariei au primit invitația din partea Germaniei și Italiei de a delega pentru "arbitraj" la Viena, pe miniștrii de externe, investiți cu "depline puteri pentru tratative". Astfel, la 29 august, Mihail Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine, și ardeleanul Valer Pop, membru al delegației, plecau la Viena. Miniștrii de externe german Joachim von Ribbentrop și italian Galeazzo Ciano au cerut la Viena, în mod ultimativ, guvernului român să comunice până la ora 24, în noaptea de 29/30 august, dacă acceptă sau nu "arbitrajul".

La Consiliul de Coroană întrunit la orele 3 noaptea, au participat: I. Gigurtu - președintele Consiliului de Miniștri, consilierii regali și membrii guvernului: C. Argentoianu, Gh.Gh. Mironescu, Victor Antonescu, A.C. Cuza, generalul Arthur Văitoianu, dr. C. Angelescu, mitropolitul Nicolae Bălan, Victor Iamandi, Al. Vaida-Voevod, patriarhul Nicodim Munteanu, Gh. Tătărescu, generalul Ernest Baliff, D. Caracostea, Nichifor Crainic, contraamiral N. Păiș, Ion V. Gruia, I. Macovei, David Popescu, Stan Ghițescu, Radu Budișteanu, dr. Victor Gomoiu, dr. V. Noveanu, M. Priboianu, Andrei Rădulescu (președintele Înaltei Curți de Casație), generalul Gh. Mihail (șeful Marelui Stat Major), Silviu Dragomir (deputat), Teofil Sidorovici (comandantul Străjii Țării). Au mai fost invitați să participe și liderii partidelor istorice, precum C.I.C. Brătianu, I. Mihalache, M. Popovici, dar și cei ai Gărzii de Fier (Ion Moța, Horia Zelea Codreanu).

Discuțiile au fost contradictorii. Primul-ministru Ion Gigurtu a informat Consiliul asupra notei ultimative primite de la Viena afirmând că "a refuza ultimatumul ce ni se dă, ar fi să mergem la distrugere sigură". Carol al II-lea l-a întrebat pe generalul Gheorghe Mihail, șeful Marelui Stat Major, dacă în cazul respingerii arbitrajului România putea rezista cu forța armelor. Acesta a răspuns că "spiritul oștirii este pentru a se bate", dar că în eventualitatea unui război cu Germania, armata română ar putea rezista cel mult două săptămâni. O opinie similară a exprimat și generalul Constantin Niculescu, ministrul Apărării Naționale. Intervenția celor doi a avut menirea, încă de la început, de a direcționa hotărârea consiliului în sensul acceptării dictatului. Ședința a fost întreruptă de mai multe ori, neputând avea loc dezbateri ample, fiind făcute repetate intervenții de la Viena pentru transmiterea neîntârziată a răspunsului, potrivit lucrării "Istoria românilor în timpul celor patru regi" (vol III, Editura Enciclopedică, București, 2004).

Totuși, mai mulți din cei prezenți au vorbit împotriva acceptării "arbitrajului": Victor Iamandi ("Trebuie să rezistăm pentru că războiul nu s-a terminat"), Nicolae Bălan ("A accepta arbitrajul înseamnă a intra în necunoscut; ori, noi nu putem să lăsăm destinul neamului nostru pe seama necunoscutului"); Ion Mihalache ("Pământul țării nu se poate ceda, nici discuta"); M. Popovici ("sunt hotărât pentru rezistență, pentru sacrificiul suprem al națiunii"). De asemenea, C.I.C. Brătianu, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu, Arthur Văitoianu s-au aflat printre cei care s-au declarat împotriva acceptării "arbitrajului". Pentru acceptarea acestuia, s-au pronunțat: Al. Vaida-Voevod, Gh. Tătărescu, Nichifor Crainic, Andrei Rădulescu, C. Argentoianu, Nicodim Munteanu, D. Caracostea ș.a.

21 de participanți s-au pronunțat pentru acceptarea "arbitrajului", 10 au fost contra, iar unul s-a abținut. Cei care au votat "pentru" aparțineau cercurilor Palatului sau erau oameni politici strâns legați de Carol al II-lea, membri ai guvernului, precum și reprezentanți ai Gărzii de Fier. Cei care au votat "contra" proveneau, în principal, din Partidul Național-Țărănesc și din Partidul Național-Liberal. S-a abținut Teofil Sidorovici, comandantul Străjii Țării. Pe baza unui act semnat de Carol al II-lea și de I. Gigurtu, delegația română a fost autorizată să accepte "arbitrajul".

În aceste împrejurări, la 30 august, la Viena, era semnat dictatul impus de Germania și Italia. Mihail Manoilescu, ministrul de Externe și delegația care îl însoțea, în frunte cu Valer Pop, au dorit să argumenteze cazul țării sale în detaliu. Însă, în momentul în care i-a fost pusă în față harta mutilată a României, oficialul român a leșinat. Oferta de "arbitraj" a lui Hitler îi oferea posibilitatea de a alege să o accepte sau de a se aștepta la un război cu Ungaria sprijinită de Axă. După ce și-a revenit, ministrul de Externe și-a pus iscălitura pe acest document, în timp ce Valer Pop a refuzat categoric să-l semneze. După consumarea acestui moment, Germania și Italia au dat garanții "pentru integritatea și inviolabilitatea teritoriului statului român", pentru a mai atenua din impresia pe care acest act avea să o producă asupra României.

Consiliul de Coroană convocat din nou la București, care, în fața amenințării Germaniei și a trupelor rusești de-a lungul Prutului, a distrugerii complete a României, și considerând că avea de ales "între salvarea ființei politice a statului nostru și posibilitatea dispariției lui", a hotărât cu 19 voturi pentru, 10 contra și o abținere acceptarea deciziei de la Viena. După doar 22 de ani de existență, la începutul lunii septembrie 1940, România Mare încetase să ființeze. "Ne considerăm complet izolați și lipsiți de sprijinul material și politic al oricărei puteri străine" preciza o analiză a situației făcută de Marele Stat Major. Unul din martorii acestor evenimente, mai exact, al retragerii trupelor române din Ardealul cedat, scriitorul Ion Negoițescu consemna: "România Mare se dusese de râpă. Dacă astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situația n-ar fi fost atât de groaznică. Umilința suferită avea să aibă consecințe fatale pentru sufletul nației. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic și tragic trebuie neapărat să-și spună cuvântul, aveam s-o plătim scump, vreme de generații". ("O istorie sinceră a poporului român", Florin Constantiniu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2008; "O istorie a românilor", Ion Bulei, Editura Meronia, 2007)

Manifestații de protest au avut loc în întreaga țară. Cele mai puternice demonstrații au avut loc la Cluj, Timișoara, București, Brașov, Sibiu, Orăștie, Constanța, Iași și Baia Mare. Considerat, pe bună dreptate, răspunzător de catastrofa României, regimul dictaturii regelui Carol al II-lea s-a prăbușit odată cu frontierele țării. Regele nu își îndeplinise principala obligație - aceea de a menține integritatea teritorială a României: țara pierduse, în mai puțin de trei luni, 99.738 km pătrați (33,8% din suprafața totală) și 6.821.000 locuitori (33,3% din populația sa).

Regele Carol al II-lea, ca factor politic, își pierduse orice credibilitate. În fața ostilității generale și a unei amenințări de răscoală legionară, Carol al II-lea prin Decretul regal din 5 septembrie 1940 a suspendat Constituția din 27 februarie 1938, Corpurile legiuitoare au fost dizolvate, prerogativele regale au fost restrânse substanțial și dreptul de conducere autoritară a statului a fost transferat generalului Ion Antonescu. Prin aceste decrete s-a pus de fapt capăt regimului instaurat la 10 februarie 1938. Răspunzând unei dorințe generale și în consens cu liderii partidelor tradiționale, Ion Antonescu i-a cerut suveranului să abdice în favoarea fiului său. Fără a folosi formula "abdic" în proclamația sa către țară, ci doar pe aceea de "trecând astăzi fiului meu...grelele sarcini ale guvernării", la 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a transmis prerogativele regale fiului său Mihai, notează "O istorie a românilor" (Ion Bulei, Editura Meronia, 2007).