Pionieratul românesc în aviație

Trebuie spus că în epocă, deși aviatorii erau militari recrutați de la alte arme, aviația noastră avea mai degrabă caracterul unui sport decât al unei activități militare de elită. Tinerii ofițeri zburau adeseori pe avioane construite parțial de ei și reparate cu piese imaginate de ei. Pe câmpul Cotrocenilor erau încercate avioanele – dar și multe dispozitive, cum ar fi cele de transmitere de semnale la distanță, care aveau apoi să fie preluate și perfecționate de tânăra industrie mondială aeronautică. Zborurile lui Vlaicu erau în vogă, avioanele lui Coandă abia câștigau teren în Europa, iar în perspectiva viitorului mare război, Henri Berthelot vine la București să-i transforme pe aviatorii-sportivi români îmbrăcați în uniforme militare în adevărați aviatori-militari.

Aceasta este perioada de mare avânt și entuziasm în care o femeie fragilă, absolventă de științe juridice și cu un remarcabil condei de jurnalist (cum avea să se dovedească) urcă în avion și decide că zborul e viața ei. Nu se teme de nimic, chiar dacă – pentru a mai puncta un dureros moment al istorie – 1912 este și anul întâiei tragedii, a primul erou aviator, tânărul locotenent Gheorghe Caranda, care zburase alături de așii timpului, Aurel Vlaicu și George Valentin Bibescu. Considerat unul dintre cei mai agili piloți ai Europei, Caranda moare într-un accident, în timpul unui simplu zbor demonstrativ, la 19 iunie 1912. Cum ar fi putut, dar, o femeie să facă mai mult și mai bine decât bărbații exersați în acest sport?

Corespondent de război

După prima sa planare deasupra pământului românesc, alături de căpitanul Zorileanu, în 1913, Elena Caragiani-Stoenescu se înscrie la Școala de Pilotaj a Ligii Aeriene a lui George Valentin Bibescu. Încearcă apoi, de câteva ori, să obțină brevetul de pilot, fără succes, însă. Și atunci decide să meargă în Franța, unde toate visele ei sunt împlinite. Din păcate, la scurt timp izbucnește războiul, iar Elena noastră, acum în vârstă de 27 de ani, își găsește repede rostul.

Este corespondent de război, pentru mai multe ziare din Franța, efectuând zboruri în apropierea frontului, în mai multe țări din vest. Este consemnată, în analele presei mondiale, drept primul corespondent de război care își realizeză reportajele din avion.

Aripi întinse în zbor

În 1916, Elena Caragiani-Stoenescu se întoarce în România și cere să fie primită în corpul zburătorilor de luptă (alături de mulți dintre cei cu care zburase, cu numai câțiva ani înainte, deasupra câmpului Cotrocenilor). E refuzată vehement. Cumva, povestea ei se aseamănă cu cea a “eroinei de la Jiu”, “domnișoara locotenent” Ecaterina Teodoroiu. Refuzată, aviatoarea propune Statului Major o alternativă: să i se permită să transporte cu avionul materialele sanitare și medicamentele necesare spitalelor de campanie, să evacueze răniții către spitalele mai apărate, din spatele liniiilor. Și, de data aceasta, demersul ei avea să aibă succe. În următorii doi ani va efectua câteva zeci de zboruri, făcând primul pas pentru înființarea a ceea ce avea să fie aviația sanitară din România.

Aici se cuvine să mai deschidem o paranteză: în cel de al doilea război mondial, Escadrila Albă – numită așa datorită faptului că toate avioanele erau vopsite în alb, cu crucea roșie bine desenată, pentru a nu fi doborâte accidental – avea să aibă la manșă numai femei aviator. În 1940, când a fost înființată, din Escadrila Albă făceau parte prințesa Marina Știrbez, Mariana Drăgescu, Virginia Duțescu, Nadia Russo și Irina Burnaia, cărora li se vor alătura pe parcursul războiului Virginia Thomas, Victoria Pokol, Maria Nicolae, Stela Huțan-Palade, Eliza Vulcu, Ioana Grădinescu, precum și cea mai cunoscută dintre ele: Smaranda Brăescu. Aceste adevărate amazoane ale aerului au avut o înaintașă de toată isprava, pe Elena caragiani-Stoenescu.

Din păcate, prima dintre românce care a obținut un brevet de pilot, cea care a deschis drumul aviației sanitare, avea să moară relativ tânără, la numai 42 de ani, la 29 martie 1929, răpusă de tuberculoză. Amintirea faptelor ei nu se va stinge însă niciodată.