Mănăstirea Tismana, cu hramul Adormirea Maicii Domnului ce se prăznuiește pe 15 august, este una dintre cele mai importante vetre de cultură veche românească, un muzeu al valorilor inestimabile ale trecutului, ce găzduiește inegalabile mărturii ale realizărilor umane și ale faptelor istorice glorioase, scrie Rador.

Cetate și mănăstire, sediu al mitropoliei Severinului pentru scurtă vreme, arhimandrie, sediu politic al mai multor domni, spital, școală, lăcaș de rugăciune și apărare, loc de refugiu în vreme de restriște pentru obidiți și răsculați și vatră de cultură, Tismana este o înfăptuire izvorâtă din zeci de ani de căutări ale unui om cu dragoste de semeni și de Dumnezeu, Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana.

Conform tradiției, se spune că atunci când cuviosul Nicodim a ales locul pentru mănăstire, pe platou exista un copac mare de tisă, pe care l-a tăiat și din lemnul căruia a construit prima biserică, trunchiul retezat folosindu-l drept prima masă a altarului. Așadar, mănăstirea își ia numele de la acest arbore de tis, conifer ce împădurea pe vremea aceea locul.

Biserica actuală a mănăstirii este zidită de Radu-Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la finele veacului al XIV-lea, în perioada 1377-1378.

Construcția întemeiată de Radu Negru Basarab, a rămas, însă, până la sfârșitul domniei sale neterminată, deși o inscripție din biserică a lui Nedelecu Bălăceanu, datată 1564, arată că Radu voievod a zidit-o din temelie până la sfârșit. Mai credibil este hrisovul lui Dan I, datat 1385, care indică faptul că mănăstirea a fost finalizată de acesta.

Radu I Basarab va înzestra mănăstirea cu multe sate și moșii, case, vămi, odoare și veșminte liturgice, întărind de asemenea și daniile fratelui său Vladislav făcute Vodiței, ce se afla sub cârmuirea aceluiași sfânt stareț. Cuviosul a fost ajutat și de daniile „rudeniei sale”, cneazul Lazăr, care, neuitând binele pe care i l-a făcut sfântul Nicodim, a înzestrat Tismana cu zece sate din Serbia. Din 23 noiembrie 1406 este menționat ultimul hrisov care amintește de sfânt în timpul vieții, semnat de voievodul Mircea care dădea un ucaz „părintelui și rugătorului domniei mele, popii Nicodim”.

Mircea cel Mare (1386-1394 și 1397-1418), singurul domnitor valah care a încheiat numai tratate de alianță nu și de vasalitate și singurul om din istorie care l-a înfrânt pe Bayazid Yldârâm de două ori, confirmă darurile făcute de mama sa Calinichia și mai acordă mănăstirii și o parte însemnată din veniturile minelor de aur și aramă ale țării.

La 26 decembrie 1406, se năștea un sfânt al neamului, cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, menționat ca „bărbat literat, orator și cu viața sfântă”, care „cu mare râvnă și cu multă osteneală, a întemeiat două mari mănăstiri în Ungro-Vlahia: Tismana și Vodița”.

Chiar de la Tismana, Sfântul Nicodim a început, alături de ucenicii săi, o mișcare de reorganizare a vieții monahale din Muntenia, Moldova și Transilvania, aceștia înființând adevărate centre de viață duhovnicească și culturală în mai toate ținuturile locuite de români.

Există un fapt cunoscut care arată că, în a doua jumătate a secolului XV, întreaga Valahie a înregistrat numeroase jafuri din partea otomanilor și ungurilor, situație întărită tot de Vlad Călugărul, în anul 1491, când menționa dezastrul abătut asupra românilor: „iar ce-au luat turcii și ungurii … domnia mea nu am ce face”.

În anii care au urmat, Radu cel Frumos (1462-1475), fratele lui Vlad Călugărul, se îngrijește să restabilească starea mănăstirii și a hotarelor ei, după ce marea lavră fusese jefuită de otomani și de unguri, iar satele din jur fuseseră cotropite.

Începând cu anul 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel Frumos, și până la 1488 poate chiar până la 1491, mănăstirile de zid au fost în parte distruse, în special porțile, zidurile incintelor și ușile bisericii.

În anul 1493 a fost întocmit un document al lui Vlad Vodă Călugărul, în care se manționează existența „Cetății Tismanei”, fără alte precizări.

Cert este că înainte de orice invazie, călugării urcau în inima munților, pentru ca după plecarea asediatorilor, aceștia să își reia viața monahală.

Pentru perioada următoare, există cronici care arată că unele lucrări de restaurare la Tismana au fost executate din inițiativa Sf. Neagoe Basarab (1512-1521). Gavriil Protul, cărturar grec, autorul uneia dintre cele mai importante cronici ale perioadei, nu arată însă exact în ce au constat lucrările pe care le-a realizat marele voievod și doamna sa Despina, însă cercetătorii au stabilit că reparațiile se refereau la clădirile anexe, biserica spitalului mănăstiresc, fortificațiile de centură, sau unele lucrări la biserica mare, cum sunt refacerea catapetesmei, ce fusese arsă.

Biserica închinată Adormirii Maicii Domnului va fi zugrăvită policrom în anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Dobromir din Târgoviște cu contribuția financiară a marelui vornic al voievodului, Nedelcu Bălăceanu.

Începând cu anul 1605, cronicile vremii menționează existența armelor la Tismana, iar documente din anii 1600, 1614, 1784, 1793 precizează reînnoirea scutirilor de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligație de a „păzi plaiul”, adică hotarele dinspre Transilvania și de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade. Așadar, în acest context, mănăstirea a servit, mai ales în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, drept cetate de apărare.

Din jurul anului 1629 datează o cronică ce precizează că în urma conflictului dintre boierii olteni și Leon Vodă, domn în Țara Românească, primii, în frunte cu Matei aga, au stat la Tismana 10 zile, iar după aceea s-au retras în munți.

În vremea domniei lui Matei Basarab, drept recunoștință a acestuia pentru locul ce îi oferise adăpost, au fost realizate consolidarea vechilor fortificații ale cetății Tismana și refacerea din piatră a actualei biserici a spitalului mănăstiresc, iar domnitorul dăruiește mănăstirii numeroase obiecte de valoare.

În anul 1716, Tismana a fost un fel de centru de operațiuni al oltenilor, care sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu (frate al monahului Dositei) și a căpitanului Rosseti, au izbutit să curețe țara până la Olt de otomani și tătari, apoi mănăstirea a fost ocupată de austrieci iar Oltenia intra în administrarea unui ban cu reședința la Craiova. În urma luptelor din acei ani, mănăstirea Tismana a suferit multe stricăciuni mai ales în urma acțiunilor tătarilor, chiliile fiind aduse în stare de ruină, iar biserica fiind puternic avariată, pictura a fost arsă, iar sulițele păgânilor nu au avut o întrebuințare mai „nobilă” decât să scoată ochii sfinților de pe pereți.

În anul 1718, după pacea de la Passarowitz, austriecii se gândesc să fortifice această provincie, în eventualitatea unor atacuri din partea turcilor și a tătarilor, iar caracterul de cetate puternic fortificată pe care îl prezenta mănăstirea este, poate cel mai bine prezentat, în releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în anul 1730.

În Sfântul Atlar și în naos, în anul 1733, s-a realizat o tencuială nouă peste cea cu ornamentația în ocru, pe care s-a executat fresca, autori fiind pictori formați la școala de la Mănăstirea Hurezi.

După februarie 1788, turcii ocupă Tismana, și produc, din nou, pagube considerabile, toate necazurile aduse mănăstirii fiind elocvente asupra pierderilor colosale suferite de istoria și arta română. Atunci a fost furat plumbul de pe biserica mare și de pe biserica bolniței, iar absolut toate obiectele de valoare și armele ce se găseau la acea vreme în mănăstire au dispărut.

În anul 1821, în perioada mișcării revoluționare, Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire și rezistență a mișcării și tot aici a fost redactată Proclamația revoluționarilor. După acest moment, Tismana a devenit un puternic centru de rezistență, aici rămânând un singur călugăr care să oficieze serviciile divine ca preot al taberei, mănăstirea fiind ultimul bastion în calea armatelor otomane.

În anul 1822, biserica a fost redeschisă cultului, iar perioada 1843-1844, s-au realizat importante reparații, în timpul arhimandritului Spiridon, aceste lucrări fiind consemnate în inscripția lui Alexie zugravul din Câmpulung. De menționat că în timpul lucrărilor din acei ani, piatra de pe mormântul Sfântului Nicodim, care fusese vandalizată de otomani și austrieci, aflați în căutare de comori, a fost înlocuită cu cea care poate fi regăsită aici și în prezent.

Au urmat ani de începere a altor lucrări, în perioada domnului Gheorghe Bibescu, care au fost realizate de arhitecți străini, dar în afara tradițiilor românești, fiind predominante influențele neogotice, preponderente în acei ani în Europa.

De menționat ar fi, distrugerea, în anul 1855 a exonartexului deschis al bisericii, care a provocat mănăstirii o pierdere ireparabilă.

În anul 1861, un încendiu distruge casele domnești de la Tismana, apoi, după anul 1888, statul a început restaurarea acestora dar și a acoperișului bisericii, care fusueue distrus de grindină.

În anul 1909 începe refacerea Spitalului mănăstiresc aflat în ruină, și, după mai multe întreruperi, cauzate de război, în anul 1919 ctitoria a fost târnosită drept paraclis.

Puțini sunt cei care cunosc un element important din istoria Tismanei, legat de poetul George Coșbuc. În vara anului 1915, unicul fiu al poetului moare în urma unui accident în apropiere de Târgu Jiu, un moment tragic care l-a afectat pe Coșbuc, care nu a mai putut să scrie după pierderea băiatului său și care i-a grăbit sfârșitul, petrecut la 9 mai 1918. După aceste drame, familia poetului a oferit bisericii de la Tismana, cu vechiul hram al sfântului Nicolae, trei vitralii, care, în prezent, se află în colecția muzeistică a mănăstirii.

În anul 1943, mareșalul Antonescu decide să ascundă o parte din tezaurul României la Tismana, avuțiile fiind depozitate mai întâi în beciul mănăstirii, iar mai apoi au fost mutate în stânca Stârminei.

Epopeaa protejării tezaurului are, în fapt o istorie aparte: iniția Antonescu dorea să-l transporte în Spania franchistă, în care, întâmplător sau nu, era stabilit și fostul rege Carol al II-lea, pentru a-l apăra de sovietici. Tezaurul trebuia însă apărat și de „aliații” nemți care, gândindu-se că pierd războiul, în retragerea lor, ar fi putut sa ia tezaurul cu ei.

În iulie 1944, guvernatorul Băncii Naționale a României, a început să transporte efectiv tezaurul și să-l depoziteze la Mănăstirea Tismana, după ce contraofensiva sovietică ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc la acel moment. S-a decis ascunderea tezaurului în una din pivnițele din subsolul mănăstirii, dar, considerându-se un loc nesigur, a fost amenajat un spațiu în Peștera Mănăstirii, chiar în perioada evenimentelor de după 23 august 1944, când sovieticii instituiseră o supraveghere sistematică asupra întregii țări.

La 14-16 septembrie 1944 acțiunea de mutare se încheiase deja în cel mai mare secret, în grota a doua a incintei fiind depozitate:

– 1641 de casete cu monede în greutate de 82.742,56 kg, din care 67.575,60 kg. aur

– 1372 de casete cu lingouri în greutate de 73.495,57 kg, din care 67.761,31 kg. aur

– 1022 de casete cu lingouri tip standard, în greutate de 56.007,17 kg., din care 54.337,07 kg. aur.

Pe lângă tezaurul românesc, tot aici au fost ascunse și 51 de casete cu aur polonez, în greutate de 3.057,45 kg, o parte din tezaurul vecinilor (pe atunci) polonezi care ni-l încredințaseră spre păstrare în anul 1939, înainte de invadarea lor de către nemți.

După război, călugării de la Tismana au sprijinit puternic rezistența anti-comunistă, fiind obligați, treptat, să părăsească mănăstirea, iar ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, și-a găsit sfârșitul martiric în închisoare.

Tismana a devenit, apoi, chinovie de maici, pentru a nu fi închisă, iar în perioada 1954-1964, Arhiepiscopia Craiovei a realizat aici ample lucrări de reconstituire a vechii înfățișări a ansamblului mănăstiresc, inclusiv prin îndepărtarea unor elemente decorative străine arhitecturii românești. De asemenea, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766, a fost îndepărtată din pronaos, fiind scoasă la iveală pictura lui Dobromir din Târgoviște, o frescă decupată ce împodobește friza ce înconjoară astăzi parterul clădirilor incintei și pereții muzeului.

În anul 1970, săpăturile arheologice au scos la iveală zece morminte, iar în colțul de sud-est al pronaosului se află un mormânt pe care cercetătorii l-au identificat ca fiind al lui Vladislav I, mai ales că aici a fost găsită și o coroană. În fapt, tradiția de la Tismana arată că Pomelnicul mănăstirii începe șirul celor zece domnitori-ctitori cu Vladislav voievod.

În anul 1983 este reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii, care avea să fie pictat, între anii 1994 și 1996, de către maestrul Grigore Popescu-Muscel.

În a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, Biserica ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de așezăminte monahale și duhovnici ai Țării Românești din secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a născut în anul 1310, în satul Prilep din Serbia, din neam macedo-român, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr și a domnului Țării Românești, Nicolae Alexandru Basarab, și născut din părinți binecredincioși.

Și-a părăsit familia la o vârstă mică și a intrat în viața monahală la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde primește îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre și chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Nicodim s-a nevoit mai întâi în obște, apoi s-a izolat într-o peșteră de lângă Hilandar, unde a invățat să se ferească de ispite și patimi, și să deprindă credința profundă și rugăciunea, fiind înzestrat cu darul mai înainte-vederii și al facerii de minuni.

În anul 1338 primește numele de Nicodim, apoi, în anul 1341 este hirotonit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah, pentru ca mai târziu să ajungă protrosinghel.

Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obștea sa până la o sută de călugări atoniți, greci, sârbi, macedoneni, români și bulgari, transmițându-le tuturor frica de Dumnezeu și învățăturile Sfintei Scripturi. A devenit astfel un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, un teolog profund și un părinte duhovnicesc pentru cei mai mulți, pentru aceste calități fiind căutat de sihaștri, călugări de chinovii și egumeni.

La rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit, în anul 1375, la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia și Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat atât de mult pe Sfântul Nicodim, încât i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit.

Sfântul Nicodim a plecat de la Muntele Athos cu mai mulți ucenici, ajungând în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici așezări monahale: Vratna și Mănăstirița.

În anul 1364 – sau 1369 conform altor surse -, ajunge în Țara Românească, așezându-se pe valea râului Vodița, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) și Radu (1377-1384) și a sihaștrilor din partea locului, Cuviosul Nicodim ridică mai multe chilii și o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfințește în anul 1369. Mănăstirea Vodița a fost înzestrată apoi cu danii și întărită prin hrisov domnesc pentru ca doar „călugării care sunt acolo și ei singuri să-și pună stareț”.

Apoi, pe valea pârâului Tismana, la locul numit „Cascade”, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulți sihaștri, în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălțat Mănăstirea voievodală Tismana, cu același hram, unde formează o obște renumită de zeci de călugări, care ajută la menținerea în continuare a vieții isihaste pe valea Tismanei și pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiția Muntelui Athos. Tot la Tismana, Nicodim înființează o școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești, vestită în toată peninsula Balcanică.

Fiind înzestrat cu un har deosebit, Sfântul Nicodim a făcut multe și nenumărate minuni, cât a trăit, mărturiile vorbind despre izgonirea diavolilor din oameni și tămăduirea bolilor și neputințlor. Se spune că Nicodim intrat în foc și ieșea apoi nevătămat, nefiind atins niciun petec de haină și niciun fir de păr.

Ajuns la o vârstă înaintată, Sfântul Nicodim încredințează grija celor două mănăstiri, Vodița și Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage în aspră nevoință – în post, în priveghere de toată noaptea și în neîncetată rugăciune – în peștera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până în zilele noastre. El cobora la Mănăstirea Tismana doar duminica și la praznice și săvârșea Sfânta Liturghie, îi vindeca pe cei bolnavi, mânca la trapeză cu părinții, sfătuia și mângâia pe toți cu cuvinte de folos, apoi urca din nou la peșteră, unde relua programul aspru.

Pentru sfințenia vieții sale și pentru darul vindecării a tot felul de boli, numele Sfântului Nicodim de la Tismana a devenit cunoscut până dincolo de hotarele Țării Românești, printre cei vindecați de Sfântul Nicodim fiind și fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câțiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vișina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi, iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită și Silvașul de Sus, în ținutul Hunedoarei, cu același hram, loc în care s-a nevoit Cuviosul câțiva ani, perioadă în care a scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din viața vremelnică, la 26 decembrie 1406, iar sfintele sale moaște au fost îngropate în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit.

După ce trupul său a fost descoperit neputrezit, după ce Dumnezeu i-a proslăvit moaștele cu dar izvorâtor de mir și cu facere de minuni, acestea au fost scoase și puse în raclă, fiind așezate cu cinste în biserica zidită de el.

A fost canonizat probabil de Patriarhia de Constantinopol, căci Basarab cel Tânăr Țepeluș ce refăcuse Cetatea Bucureștilor și voia să o împodobească cu sfinte  moaște, vorbea deja despre Sf. Nicodim într-un hrisov din 2 aprilie 1480.

După ce Basarab cel Tânăr a dorit să ridice din Mănăstirea Tismana moaștele Sfântului și să le ducă la București, el s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului să-i ascundă moaștele și numai un deget să-i ia de la mână pentru evlavia locuitorilor. Astfel că egumenul s-a conformat, a luat un deget de la mâna sfântului și mir de la moaștele sale și acestea au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz, fiind așezate în sfânta Mănăstire Tismana până în prezent.

După ascunderea moaștelor sfântului și din cauza multor răzmerițe și robii, locul ascunzătorii a rămas necunoscut până în zilele noastre.

Trebuie spus că cea mai veche relatare păstrată a vieții Sfântului Nicodim ne-o dă într-o formă rezumată Paul de Alep, în anul 1654, fiind relatată tradiția păstrată la Tismana, la două veacuri și jumătate de la moartea Sfântului.

În afară de racla de argint de la Tismana din 1671, ce redă episoade din viața cuviosului, a mai existat o „viață aghiografică” în slavonă, scrisă de ucenicii sfântului, dar care s-a pierdut și pe care o citează ieromonahul Ștefan în biografia Sf. Nicodim, scrisă de el în 1838.

De asemenea, în anul 1767 ieșea din tiparnița de la Râmnic, „Slujba Osebită” a Cuviosului Nicodim Sfințitul, în care este cuprinsă și o biografie elogiu a acestuia, scrisă de Partenie, Episcopul Râmnicului.

A fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 de ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, și cinstit în calendarul ortodox în data de 26 decembrie.