Abil versificator, considerat lider al neomodernismului românesc, Nichita Stănescu cucerește rapid, chiar de la primul volum, publicul și criticii.

“Sensul iubirii”, aparut in ianuarie 1961, pe cand poetul avea 27 ani, este intampinat de cronici pozitive semnate Nina Cassian, Eugen Simion sau Ovid S. Crohmalniceanu, încă înainte de a ajunge in librării.
Locul lăsat liber de moartea tragică a lui Nicolae Labiș fusese ocupat.

Trei ani mai târziu, apare “O viziune a sentimentelor”, care îi aduce lui Nichita Stănescu premiul Uniunii Scriitorilor, primul din cele trei care-i vor fi decernate pe parcursul vietii. În plină eră comunistă, in care limbajul sărăcăcios, plin de șabloane era regulă, poezia lui Nichita uimește si chiar șocheaza prin prospețime, nefiind supusă vreunei limitari.

Sentimentele sunt exprimate cu generozitate, trăirile sunt descrise fără inhibiții, fiecare vers dând senzația de libertate absolută.

Cele 11 elegii, publicate in 1966, reprezintă, însă, după declarația poetului, debutul poeziei lui. Versurile din acest volum, scris, se pare, în două zile si două nopti, au stârnit reactii in lumea criticilor care il consideră, precum Marian Papahagi, “moment de referință al liricii românești contemporane”.

11 elegii este, totodata, volumul care a anuntat forța creatoare ce abia urma sa se manifeste deplin.
La sfarsitul anilor ’60 se publică Necuvintele, pentru care primeste din nou Premiul Uniunii Scriitorilor. Avea sa-l mai obțină o dată, in 1972, pentru volumul de eseuri Cartea de recitire. Până atunci însă, dovedind capacitate extraordinară de metamorfozare, modernistul Nichita Stanescu se intoarce la “ Dulcele stil clasic”, volum în care nu mai există demonstrații filozofice, nici drame spirituale, ci doar poezie pura.

Nichita Stanescu primeste, in 1975, premiul Herder si, in 1982, Cununa de aur de la Struga. In 1979, la nici trei decenii de la debut, se află printre poeții nominalizați la Premiul Nobel, pe care il câștigă însă grecul Odyseas Elitis.

Au existat speculatii ca Nichita Stanescu ar fi “ratat” premiul din cauza lucrăturii securitatii care nu putea permite ca alt roman sa-l obtina inaintea lui Nicolae Ceausescu. Dar … sunt doar legende.

Sigur este că Nichita Stănescu era un “ Versificator diabolic de abil”,dupa cum îl numește criticul Eugen Simion, si un om fermecător. Transmitea o stare de bine, foarte umană, foarte firească, foarte adevărată, își aduce aminte Nicu Alifantis, iar Florin Iaru povestește că în casa poetului era permanent forfotă. Seară de seară îi provoca pe tinerii poeți la câte un război liric, din care mereu ieșea învingător.

Îl consumau neatenția altora, batjocura față de cuvinte, de poezie, de idei, de exprimare. Era îndrăgostit de limba română, pe care dacă n-ar fi vorbit-o curent, ar fi murit, spunea Johnny Răducanu, care era convins că dacă ar fi dat mai multă atenție muzicii, Nichita ar fi fost un mare interpret la pian. Și acesta nu era singurul lui talent ascuns. Era și un bun desenator, iar Ștefan Agopian își amintește că, intr-o vară, la mare, a fost surprins de priceperea lui Nichita la jocul de … table.

A fost asemuit unui zeu blond, ce exercita un magnetism irezistibil asupra celor din jur. În mod firesc, femeile nu au rămas indiferente. A avut mai multe relații, dar marea iubire, mistuitoare, a fost poeta Gabriela Melinescu. Zece ani au petrecut împreună cei doi. Relația nu a fost oficializată, Nichita fiind, în acte, căsătorit cu Doina Ciurea.

„Doi creatori nu prea pot conviețui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”, notează, după despărțire, Gabriela Melinescu, dar îi rămâne alături ca prietenă. Căsătorită ulterior cu un autor suedez, aceasta militează pentru nominalizarea lui Nichita la Premiul Nobel, iar soțul ei publică volumele poetului român în toată Scandinavia.

Nichita a fost totuși căsătorit de trei ori, ultima dată în 1982. Dora era studentă la franceză, iar el o avertizase, din chiar ziua în care o întâlnise, că îi va deveni soție. În ciuda diferenței de vârstă, de mai bine de 20 ani, ea i-a stat alături, într-o perioadă dificilă din viață- cea din urmă!

Era un risipitor, de poezie, dar și de bani. A dus o existență de boem, dar consumul susținut de alcool nu rămâne fără efecte. În 1981 Nichita Stănescu este internat la spitalul Fundeni, având primele simptome și crize hepatice.
Prietenii de atunci își aduc aminte că, îngrijorată de starea poetului și de faptul că acesta nu acorda atenție sănătății, chiar Elena Ceaușescu l-ar fi trimis la ușa locuinței lui, pentru un consult, pe însuși Ministrul Sănătății, profesorul Eugeniu Proca.

În ciuda eforturilor medicilor și a insistenței ultimei soții, care i-a convins prietenii să alcătuiască un fel de „conjurație antialcool“, oficializată printr-un act pe care toți și-au pus semnăturile, Nichita nu rezistă.
Doi ani mai târziu, revenit în București după nunta unor prieteni din provincie, acuză dureri crunte de ficat. Este dus la spital, unde se stinge în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Avea 50 ani. Este înhumat la Cimitirul Bellu, vis a vis de mormântului lui Mihai Eminescu.

Ca și poetul national, și Nichita a avut o relație specială! Un plop care-și întindea crengile spre apartamentul de la etajul 4 din Pta Amzei, botezat Gică, a fost prietenul “ gelos” care i-a umplut zilele imediat după despărțirea de Gabriela Melinescu.
Copacul nu mai există astăzi. A fost tăiat la 20 ani după moartea poetului. Era și el bolnav.

Studioul: Bucuresti FM
Realizator: Ioana Brusten, Andreia Barsan
Redactor sef adj. :Andreea-Oana Draguleasa
Prezentator: Alexandru Minculescu
Voice Over: Andreea Bratu
Operator camera: Cosmin Boroiu
Editor imagine: Cosmin Boroiu

Sursa: eualegromania.ro