Din punct de vedere istoric, Cernobîl – în traducere „pelinul negru”, a fost un sat regal, atestat încă din anul 1193, ca parte a Marelui Ducat al Lituaniei.

În anul 1566, teritoriul este acordat lui Filon Kmita, căpitan al cavaleriei regale, în anul 1569 întreaga provincie din care face parte devine teritoriu component al Regatului Poloniei, iar din anul 1793 este anexată de Imperiul Rus.

În secolul al XIX-lea, localitatea era locuită de o populație de țărani ruteni și polonezi, dar și de un procent considerabil de evrei.

În perioada Primului Război Mondial, satul a fost ocupat de germani, apoi au urmat războiele din perioada 1917 – 1920, când a intrat sub ocupația Armatei Poloneze și a Armatei Roșii.

În anul 1921 Cernobîl devine parte componentă a Republicii Sovietice Socialiste Ucraineane, apoi, în perioada 1929 – 1933, localitatea este afectată puternic de colectivizare și foamete.

Au urmat perioadele în care comunitatea poloneză de aici este deportată în Kazahstan, ocupația germană și exterminarea populației evreiești între anii 1941 – 1944.

În anul 1991, după destrămarea URSS, Cernobîlul devine parte a Ucrainei independente.
 

În luna mai a anului 1970, la mai puțin de 16 km la sud de granița cu Belarus, au fost începute lucrările de construcție a unei centrale nucleare, proiectul prevăzând realizarea a șase reactoare nucleare de tip RBMK, considerat la acea vreme produsul de vârf al cercetării nucleare sovietice, iar centrala era rodul viselor mărețe de preamărire ale defunctei uniuni.

Spre finalul anilor ’70 erau date în folosință primele două reactoare ale centralei de la Cernobîl, apoi în anii 1981 și 1983 erau date în exploatare reactoarele 3 și 4.

Cu toate acestea, la 21 februarie 1979, fostul șef al vestitului KGB, Iuri Andropov, semnala, într-un raport confidențial, pericolul pentru siguranța în exploatare, identificând atât nerespectarea proiectului dar și abateri de la tehnologia de construcție și asamblare, mai ales pentru unitatea 2 a reactorului, precum și, decurgând de aici, pericole majore pentru oameni.

Desigur că observațiile au fost ignorate, tot ceea ce conta fiind împlinirea proiectelor, eventual înainte de termen și inaugurarea fastuoasă a acestora.

Harta zonelor cu risc de contaminare radioactiva, Cernobil 1986 / AFP PHOTO / STF AND –

La șapte ani distanță de la observațiile lui Andropov, pe 26 aprilie 1986, la ora 1, 23 de minute și 44 de secunde din noapte, în momentul în care se realiza un test de securitate în cadrul reactorului nr. 4 al Centralei Electrice Nucleare V. I. Lenin de lângă Cernobîl, care presupunea să se verifice dacă turbinele puteau produce suficientă energie pentru a menține în mișcare pompele de răcire, în eventualitatea unei pierderi de energie, până când se activa generatorul diesel pentru situații de urgență și după ce sistemele de siguranță au fost închise în mod deliberat, se produce o explozie catastrofală, cauzată de o multiplicare a nivelului energiei și al temperaturii.

Astfel, reactorul a fost de necontrolat, scutul superior al clădirii în care se afla reactorul – în fapt un „sarcofag protector de peste 1.000 de tone -, a fost pulverizat, temperaturile combustibilului, de peste 2.000°C, ducând la topirea acestuia declanșând fisiunea radioactivă, care a dus la eliberarea produsului topirii miezului reactorului, în atmosferă.

Se apreciază că 30 de oameni au murit pe loc, iar în următoarele zile reactorul a continuat să ardă, eliberând doze imense de gaze și radiații în atmosferă.

În urma estimărilor, s-a ajuns la concluzia că întreaga cantitate de xenon, jumătate din cea de cesiu și de iod și 5% din restul elementelor radioactive din reactor au fost aruncate în atmosferă, iar restul gazelor cu densitate mai scăzută s-a constituit într-un nor radioactiv care s-a deplasat după direcția vântului.

În acea noapte, până dimineața, norul radioactiv a fost deplasat circa 1000 de km, ajungând deasupra Rusiei, Biolorusiei și a Mării Baltice, iar la 28 aprilie depășiri masive ale cotelor admisibile de radiații au fost înregistrate tocmai lângă una dintre centralele atomoelectrice din Forasmuch, din estul Suediei, în alte state ale Europei și chiar în zone de pe coasta estică a Americii de Nord.

1 octombrie 1986 – se toarna „sarcofagul de beton”. / AFP PHOTO / TASS / ZUFAROV AND –

Norul radioactiv a afectat și România, în noaptea de 1 mai stațiile care se ocupau cu măsurarea radioactivității înregistrând valori depășite ale radioactivității în anumite zone din țară, cel mai ridicat grad de poluare fiind atins în Iași, Suceava, Târgu-Mureș, Galați și Tulcea.

Se estimează că, la momentul exploziei, în regiunea afectată de norul radioactiv, întinsă pe circa 140.000 de km pătrați, locuiau 7 milioane de persoane, din care 3 milioane erau copii.

Însuși Mihail Gorbaciov se pare că a fost dezinformat inițial cu privire la amploarea catastrofei, ca să nu mai vorbim de secretomania care trebuia să domine în comunicarea către populație.

Se estimează că în zilele ce au urmat catastrofei au fost evacuați circa 336 de mii de locuitori de pe o rază de câteva zeci de kilometri din jurul centralei.
 

Una din principalele măsuri luate de sovietici a fost detașarea în zonă a unei „armate de sacrifciu”, formată din circa 600 de mii civili, soldați și pompieri, care să lichideze incendiul și să încerce să limiteze efectele radioactive, oameni care au fost condamnați însă la expunerea la efecte radioactiove uriașe, cu consecințe catastrofale pentru sănătatea lor.

Piloții de elicoptere au primit misiunea de a arunca asupra reactorului tone de plumb, nisip, argilă, precum și alte materiale, având ca scop stingerea incendiului, în subteran, minerii au primit misiunea de a săpa un tunel de 150 de metri și o cameră de 30 pe 30 de metri, pentru o instalație de răcire, exact sub reactorul incandescent, iar pe acoperișul reactorului, soldați cu lopeți aruncau bucățile de grafit fumegând înapoi în nucleu.

La 6 mai incendiul avea să se afle sub control, moment în care a început construcția unui sarcofag din beton și oțel, pentru a crea o incintă etanșă care să împiedice răspândirea în atmosferă a produselor din reactorul distrus.

După circa 6 luni de muncă, construcția sarcofagului a fost încheiată, iar costul final al operațiunilor din această perioadă ajunsese la colosala sumă de 18 miliarde de ruble.

În anul 1987, funcționarea centralei nucleare de la Cernobîl a fost reluată, iar în iulie, același an, țap ispășitor a fost găsit directorul centralei nucleare de la Cernobîl la momentul dezastrului,  Viktor Briukanov, care a fost judecat sumar pentru neglijență criminală și abuz de putere și condamnat la zece ani de muncă forțată.
Fotografie aeriana a vehiculelor (astazi abandonate) utilizate la constructia „sarcofagului” de beton – AFP PHOTO Aleksandr ZUBKO

În anul 1989, guvernul sovietic a hotărât oprirea construirii reactoarelor 5 și 6 din complexul centralei nucleare, prevăzute în proiectul inițial, însă în anii care au urmat aici au mai avut loc o serie de incidente, unele cel puțin bizare.

La finalul anului 1991, după destrămarea URSS, la reactorul nr. 2 de la Cernobîl  a avut loc un incendiu care a avut ca efect o accelerare incontrolabilă a turbinelor, a căror vibrație a dus la prăbușirea acoperișului și deteriorarea pompelor hidraulice de răcire a inimii reactorului nuclear.

În anul 1995, guvernul ucrainian a hotărât închiderea reactoarelor rămase în uz, după negocieri internaționale extrem de complicate, însă la finalul anului, în noiembrie, un incident grav a avut loc de data aceasta la reactorul nr. 1 al centralei.

Atât incidentul din 1991 cât și acesta, se petreceau, ciudat sau nu, tocmai cu câteva luni înainte de oprirea proiectată a respectivului reactor.

La 15 decembrie 2000, centrala nucleară de la Cernobîl devenea istorie, după oprirea ultimului reactor, partea ucraineană obținând o compensație internațională cifrată la circa 2,3 miliarde dolari SUA.

La 30 de ani de la cel mai grav dezastru nuclear din istorie, numărul victimelor exploziei de la centrala de la Cernobîl rămâne necunoscut cu exactitate.
Orasul fantoma Pripyat (27 februarie 2007) AFP PHOTO/ SERGEI SUPINSKY /
 

Evaluările independente arată că numărul morților, pe loc, sau ulterior, pe parcursul anilor se situează undeva între 50 și 60 de mii de persoane, în timp ce cifrele oficiale vorbesc de … 56 de decedați, iar conform Academiei Ruse de Științe Medicale, 212.000 de oameni au murit până acum ca o consecință directă a dezastrului de la Cernobîl.

De asemenea, în total se apreciază că între două și cinci milioane de persoane au avut sau au încă de suferit de pe urma dezastrului din aprilie 1986 – în special având drept consecință diferite forme de cancer, malformații congenitale, efecte ale sistemelor nervos și cardiovascular sau sterilitate -, din care 65 de mii au diferite grade de handicap, o mare parte dintre cei afectați înregistrându-se din rândul celor 600 de mii de „lichidatori” trimiși la Cernobîl în lunile de după accident pentru diminuarea efectelor acestuia.

Acum, pe o rază de 30 de kilometri în jurul fostei centrale nucleare a fost creată o zonă de excludere cu acces restricționat, un teriotriu care arată ca după infern, în care, desigur, orice formă părea să dispară cu totul. Însă lunile trecute guvernul ucrainean pomenea despre intenția de a declara zona respectivă ca „rezervație radiologică a biosferei”, având în vedere că sunt numeroase specii de animale sălbatice care în absența oamenilor au venit aici: cai sălbatici, elani, râși, lupi, mistreți și urși. Situația actuală, după cercetări amănunțite, arată că oamenii pot sta patru-cinci zile la o distanță mai mică de 30 de kilometri de zona exploziei nucleare și o zi la o distanță de zece kilometri, fără ca sănătatea să le fie afectată, astfel că această zonă este identificată cu un potențial turistic semnificativ.

SURSA: Rador