Potrivit raportului Hrușciov, cauza răului în timpul dictaturii lui Stalin a fost cultul personalității, nu comunismul în sine, motează Digi24.

Fostul lider al URSS și-a arogat toate meritele progreselor din societate și a transformat victoria în cel de-al Doilea Război Mondial în ceva personal, acuza succesorul său.

Iosif Visarionovici Stalin a acumulat putere absolută după ce propaganda comunistă l-a prezentat mai puternic decât era în realitate. Dar acest mecanism - care induce psihologic supunerea - nu a fost inventat de Stalin. Încă de la momentul zero al comunismului în Rusia, bolșevicii  s-au prezentat, mințind, mai puternici și mai numeroși decât erau.

Propaganda inițială - finanțată de inamicul german - a fost folosită de Vladimir Ilici Lenin și primul cerc al bolșevicilor ilegaliști chiar pentru luarea puterii în 1917. Sloganul „Toată puterea în mâna sovietelor!” însemna pentru majoritatea rușilor ieșiți în stradă la Sankt-Petersburg un regim reprezentativ. Dar această directivă - indusă maselor afectate de război - a fost arma prin care Lenin distrus guvernul provizoriu Kereski, cel care a organizat alegeri pentru Adunarea Constituantă astfel încât Rusia să meargă pe un traseu democratic firesc. Atunci când îl promovau în toate direcțiile, bolșevicii știau că "Toată puterea în mâna sovietelor!" înseamnă de fapt "Toată puterea în mâna noastră".

Revoluția bolșevică, creație a propagandei. 6.000 de figuranți

„Revoluția bolșevică” însăși a fost construcția exclusivă a propagandei comuniste. Istoricii, inclusiv cei ruși, sunt astăzi unanimi în opinia că singura revoluție care a avut loc în Rusia în 1917 a fost cea din februarie soldată cu abdicarea țarului și instalarea guvernului Kerenski. În noaptea de 24 spre 25 octombrie 1917 stil vechi / 7 noiembrie stil nou, celebra dată a „Revoluției bolșevice”, în capitala fostului imperiu a avut loc nu o revoluție, ci un puci, o lovitură de stat. Un grup minoritar hotărât a acaparat puterea în mijlocul apatiei sau disperării majorității. Prin extraordinara abilitate a lui Lenin de a minți și de a prezenta trunchiat realitatea, forțele democratice au fost manipulate să denumească grupurile paramilitare bolșevice Comitet Militar Revoluționar. Șefii din gări, poștă, instituții nu știau că lasă cale liberă bolșevicilor. Credeau că predau cheile Comitetului Militar Revoluționar. Tuturor și Rusiei înseși le-a fost fatal că respectivii nu au verificat cine este de fapt Comitetul Militar Revoluționar.

Uriașa minciună numită „Revoluția din noiembrie” a fost acoperită rapid de propagandă. La a treia aniversare de la luarea puterii, deci în timp de Lenin era președintele Comisarilor Poporului, la Sankt Petersburg a avut loc un montaj teatral și cinematografic de proporții epopeice. 6.000 de figuranți au luat parte la așa-zisa „Luare a Palatului de Iarnă”, adică la ilustrarea propagandistică a revoluției. Punctul culminant al montajului a fost asaltul Gărzilor Roșii asupra Palatului de Iarnă, devenit sediu al guvernului provizoriu.

Acest asalt nu a existat în realitate, dar fotografiile făcute figuranților la filmări au fost prezentate drept imagini ale unor revoluționari adevărați. Pe baza acestui montaj din 1921, celebrul regizor sovietic Serghei Eisenstein va realiza, la celebrarea a 10 ani de comunism , filmul „Octombrie” sau „10 de zile care au zguduit lumea”.

În paralel, controlul resurselor a făcut ca populația să accepte administrația controlată de bolșevicii inițial minoritari. Din nefericire pentru Rusia și istoria Europei în sec. XX, armatele albe au fost împinse chiar de la început spre regiunile de margine ale fostului imperiu țarist, iar zonele agricole cele mai prospere au ajuns să cadă în mâna Armatei Roșii. În timpul războiului civil, afișele de propagandă spuneau: „Numai Armata Roșie vă aduce pâine!”. După înfrângerea Armatelor Albe, aceste afișe au devenit realitate, chiar dacă pâinea era neagră și puțină.

Afișe, teatru, fim. De ce propaganda comunistă a mizat pe imagine

Ca să se mențină la putere, bolșevicii au folosit permanent și represiunea, și propaganda. Controlul conștiințelor a mizat în primul rând pe imagine - afișe, teatru, film. Majoritatea populației era analfabetă, deci ziarele nu ar fi fost un instrument eficient.

În primii ani de existență, regimul comunist a încurajat tot felul de experimente regizorale. Artiști idealiști de stânga, oameni cu o bună educație, lucrau alături de Lenin, Troțki și Dzerjinski la clădirea acestei lumi noi. Regizorii sovietici împrumutau tehnici artistice inovatoare din Occident și le aplicau acasă.Montajele pe stradă, în fabrici sau pe front și eliminarea barierelor între public și actori s-au dovedit una dintre cele mai eficente metode de propagandă. Diferența dintre povestea oficială și realitate era astfel și mai ștearsă.

Raportul Hrușciov a incriminat reprimarea oamenilor partidului din perioada stalinistă și explica derapajul prin cultul personalității lui Stalin. Dar comuniștii au folosit permanent și represiunea, și propaganda.

În noua lume care trebuia să controleze conștiințele, religia nu avea ce să caute.

Ateismul militant. Atacul asupra Bisericii

În anii '20, propaganda comunistă folosea frecvent așa-numitul teatru agit-prop. Personajele erau creionate în tușe groase: binele absolut contra răului absolut. „Dușmanul de clasă” era răul în stare pură. Personaje de acest fel defilau în locuri publice, iar spectatorii erau invitați să-și exprime sentimentele. Această ciocnire primitivă între bine și rău a simplificat imaginea lumii pentru poporul de rând. Terenul pentru conflictul magistral din anii '30 - Stalin contra „dușmanului de clasă” era pregătit.

Campania de alfabetizare din anii '30 a ajutat masele să citească în 1936, '37 sau '38 și nu numai, cum cele mai cunoscute nume din ierarhia de partid și din Armata Roșie au devenit peste noapte dușmani furibunzi ai Uniunii Sovietice. Articolele de înfiecare nu erau un exercițiu stilistic. Îndeplineau una din funcțiile de bază ale propagandei: alimentau frica. Vehemența era un avertisment pentru orice potențial opozant.

Dar ura de clasă a câștigat teren nu numai din cauza simplificării primitive a conflictelor inerente în orice societate.

Odată cu luarea puterii, regimul comunist a impus ateismul în masă. Într-o societate în care etica și tăria sufletească erau legate profund de religie - creștin-ortodoxă, mozaică sau islamică, prigoana declanșată de regimul bolșevic a golit conștiințele de orice ierarhie valorică firească. Atacul a fost declanșat după ce patriarhul Moscovei, Tihon, a emis la 1 februarie 1918 o pastorală prin care cerea creștinilor să nu ia parte la acțiunile „monștrilor neamului omenesc” care „în locul iubirii creștinești, semănau răutatea, ura și vrajba dintre frați”.

În replică, un decret semnat de Lenin cu privire la separarea bisericii de stat confisca toate averile bisericii neconfiscate deja și le tăia preoților orice sursă de venit. Alte decrete au desființat școlile confesionale și interziceau preoților să colaboreze pentru activități comunitare. Biserica era astfel azvârlită la marginea societății, fără posibilitatea de a-și promova credința sau de a se implica în viața curentă a credincioșilor. Opoziția era tratată ca activitate contrarevoluționară și pedepsită des cu un glonț în cap.

În ciuda tuturor presiunilor, în 1922, Lenin constata cu furie că Biserica Ortodoxă scăpa controlului statului. Diversiunea creată pentru eliminarea ultimelor rezistențe a fost ideea lui Troțki. Folosindu-se de foametea din 1921 de care erau ei înșiși vinovați, bolșevicii au acuzat preoțimea că este indiferentă la suferințele oamenilor și au ordonat confiscarea vaselor de cult și a ultimelor odoare sfinte din biserici. Credincioșii erau șocați. Sacrilegiul a fost sancționat ca atare de patriarhul Tihon; a fost plasat în arest la domiciliu. Populația și-a apărat bisericile chiar și împotriva soldaților înarmați cu mitraliere, dar nu a putut rezista mult timp în fața asaltului statului.

Lenin a cerut Biroului Politic să dea ordin „pe cale verbală” ca judecarea rapidă răzvrătiților „să se încheie prin executarea unui număr cât mai mare dintre ei, pe cât posibil, și la Moscova și în alte centre ale Bisericii”.

În paralel, filmul, teatrul, afișele vulgarizau și ironizau credința.Crăciunul, Paștele au devenit sărbători interzise. Comsomolul, organizația de tineret a partidului comunist, a devenit rapid expertă în parade de stradă în care tinerii batjocoreau ceremoniile religioase și strigau: „N-avem nevoie de rabini, nu ne trebuie preoți/ Loviți burghezii, sugrumați culacii”.

Supuse intensiv unor astfel de tratamente, și victime a cel puțin două perioade de foamete cumplită, națiunile din Uniunea Sovietică s-au văzut lipsite în nici 20 de ani de tradițiile religioase milenare. Dar mecanismele psihologice naturale, nevoia de ordine a lumii și de ierarhie, nevoia de apartenență, s-au dovedit mai profunde decât au crezut Marx și Lenin laolaltă.

Din moment ce icoanele și transcendul erau interzise, imaginarul colectiv a făcut loc unor chipuri noi, dar în vechile tipare. Cultul lui Lenin a fost inaugurat de Stalin printr-un jurământ rupt parcă dintr-o carte de rugăciuni. Stalin era, de altfel, absolvent de seminar teologic.

Închinarea la moaștele sfinților și-a găsit corespondent în vizitele la Mausoleul de lângă Zidul Kremlinului unde se afla și astăzi trupul îmbălsămat al lui Vladimir Ilici Lenin. Treptat însă, pe măsură ce decizia politică migra spre vârful ierarhiei sovietice, cultul părintelui Revoluției a fost înlocuit cu cel al liderului în funcție.

Cultul personalității, anestezia conștiințelor. Stalin – Dumnezeu, Moș Crăciun, soldat, metalurgist

Contrar a ceea ce a afirmat Hrușciov, cultul personalității nu era numai urmarea megalomaniei și dorinței de putere absolută. Cultul personalității era și o măsură de siguranță. Autoritatea zeului suprem este, psihologic, foarte greu de contestat. În public, imposibil.

Nu este o coincidență că apogeul puterii și al abuzurilor lui Stalin, adică perioada marilor epurări, a avut loc după ce cultul personalității era pe deplin instituit. Propaganda era atât de eficientă încât Stalin a permis reluarea unor obiceiuri tradiționale, de exemplu împodobirea bradului de Crăciun. Redenumit „pom de iarnă”, bradul era însoțit în imaginile de propagandă chiar de Iosif Visarionovici Stalin în postura de Moș Crăciun. Oficialul comunist care i-a propus liderului sovietic „reabilitarea” bradului, Pavel Postișev, a fost executat mai târziu, după un proces-mascaradă.

Similar, statuia lui Stalin ținând în brațe o fetiță, statuie aflată din stația de metrou moscovită Stalinskaia, a fost făcută după o fotografie care a circulat mult timp ca afiș de propagandă. Fetița - Jelia Markizov, fiica unui diplomat sovietic - a devenit orfană de tată chiar la ordinul lui Stalin, liderul comunist care, potrivit propagandei, iubea atât de mult copiii.