În 1988 arhitectul Valentin Mednic a recunoscut într-un interviu că în 1941 a făcut parte dintr-un asemenea detașament de distrugere și declara: „cu mâna mea am aruncat în aer banca de stat din Bender… La Chișinău a fost deteriorată strada Lenin (adică Alexandru cel Bun, actuala Ștefan cel Mare), pe locul unde acum se află clădirea Comitetului Securității de Stat pe atunci se afla cea mai frumoasă casă din oraș, Liceul nr.2 pentru băieți, a fost dărâmata Casa Eparhială, vestită prin faptul că sala ei a concertat Enescu, Șaleapin, a fost ruinată Gara și clădirea în care se află sediul Comitetului orășenesc (Primăria). Astfel se îndeplinea ordinul lui Stalin de a distruge totul în calea dușmanului. În timpul războiului Chișinăul a fost puțin bombardat, dar în pofida acestui fapt a apărut o versiune oficială precum că orașul a fost distrus de bombele inamicului”. Asta spunea Mednic în 1988…

Evaluarea făcută de o comise românească în zilele de 25-30 iulie, imediat după preluarea controlului asupra Chișinăului și în acel raport citez: „la plecarea a armatei sovietice majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum și toate clădirile industriale și comerciale au fost distruse prin minare, incendiere”. Raportul spune că cea mai afectată a fost partea centrală a orașului, strada principală Alexandru cel Bun, zona comercială, între strada Carol Schmidt zona  Filarmonicii și Piața nouă, cum se numea atunci. Se spune în raport că din clădirile publice cele mai distruse sunt clădirile administrative, Directoratul Basarabiei, Primăria Orașului, Prefectura Județului, Banca Națională, Palatul mitropolitan, Casa Eparhială, localurile militare, poșta, telefoanele etc. precum și clădirile industriale proprietate a orașului sau a statului. De asemenea, au fost distruse prin minare și incendiere morile mecanice, cinematografele, teatrele, vedeți că și obiectivele culturale au intrat în vizorul distrugătorilor, fiindcă trebuia distrusă toată infrastructura care să facă viața normală într-un oraș. Școlile, bisericile, spitalele, au fost, în general, cruțate, cu excepția Catedralei care a fost parțial distrusă și incendiată”. Un tablou destul de trist – practic partea centrală în care erau concentrate clădirile administrative au fost distruse.

Din punct de vedere militar, bombardarea unor asemenea instituții nu este logică. Dar era logică pentru cei care se retrag, adică pentru autoritățile sovietice, să distrugă clădire administrative. Avem mai multe mărturii că între 22 iunie și 16 iulie s-au produs execuții. Populația indezirabilă a fost împușcată, pur și simplu. Au fost găsite locuri de execuții în masă în clădirea Consulatului Italiei, acum este acolo o placă comemorativă. De asemenea, au fost execuții în clădirea principală a NKVD-ului, de pe strada G. Bănulescu-Bodoni, colț cu M. Kogălniceanu, actualul sediu al Curții Supreme de Justiție, cea  mai temută clădire din oraș cum se spunea pe atunci, lumea încerca să evite acel cartier, acolo s-au găsit în beciuri urme.

Au fost execuții și în sediul NKVD-ului de pe strada centrală. Ca să distrugă urmele, aceste clădiri erau dinamitate. Mednic vorbea de Liceul nr.2, unde acum e clădirea SIS, acolo se afla Comitetul Central și evident nu puteau să lase urme, documentația și alte lucruri pe care nu au putut să le evacueze au fost distruse. A fost distrusă una dintre clădirile cele mai frumoase clădiri, un juvaier arhitectural al Chișinăului, Casa Eparhială, acolo au fost câteva obiective între 1940-41, inclusiv, potrivit unor infirmații, oficii ale NKVD-ului. Ca să șteargă urmele, această clădire a fost dinamitată”.