În cadrul unei emisiuni dedicate Chișinăului de la postul Radio Chișinău, ei observă amprentele lăsate de fiecare perioadă istorică asupra arhitecturii orașului și a  modului de viață al chișinăuienilor.

„Până la venirea rușilor în 1812, orășenii, care locuiau în zona de târg, aveau casele cu beciuri foarte largi, fiindcă acolo țineau produsele. Demisolurile din piatră îi apărau de inundațiile râului Bâc.

În partea de sus a orașului, cartierele planificate de administrația țaristă au fost prea mari, iar casele construite pe perimetru, cu timpul orașul s-a dezvoltat cu curți foarte lungi și diverse case în interiorul acestora.

În partea de jos a orașului vechi, cea de lângă Bâc, s-au păstrat mai puține din marile case ale foștilor târgoveți, sau ale foștilor  meșteșugari. Ei aveau, de obicei, câte o casă și alături un fel de han, în care cei care veneau la piață își lăsau produsele, puteau să stea o noapte sau două, dacă aveau ceva de vândut. Aceste case mari, când a venit puterea sovietică, au fost împărțite mai multor locatari, astfel au apărut curți comune, nenaturale într-un fel, în care oamenii erau foarte înghesuiți.

Dacă am face un muzeu al Chișinăului în aer liber, eu l-aș vedea sub forma unor curți comune, fiecare cu specificul ei – o curte a târgului moldovenesc, una specifică perioadei țariste, alta din perioada interbelică a administrației românești cu vile urbane, hoteluri, bănci, precum și o curte comună sovietică, un fel de ”komunalkă”.

”Daca am fi avut date și fotografii despre curțile interioare ale Chișinăului de acum 50 de ani acestea ar fi reprezentat o valoare inestimabilă. Informația pe care am adunat-o acum va fi valoroasă peste următorii 50 de ani”.