Un amplu interviu acordat de Maia Sandu portalului de la Kiev, „Ukrainskaia Pravda" pe 20 noiembrie și o conferință de presă, ținută la 10 zile după apariția interviului, au tensionat relațiile dintre Chișinău și Moscova, notează sursa citată.
Maia Sandu n-a spus nimic nou, doar a repetat poziția oficială, bine cunoscută, a Moldovei pe dosarul transnistrean, în care Chișinăul a) solicită evacuarea depozitelor de muniție și retragerea Grupului Operativ al Trupelor Ruse, conform prevederilor summitului OSCE de la Istanbul din 1999; b) cere transformarea misiunii de menținere a păcii din zona transnistreană într-o misiune civilă internațională sub egida OSCE; c) insistă că nu va plăti datoria la gaz de 7 miliarde dolari a Tiraspolului. De altfel, doar câteva zile mai târziu, cu ocazia participării ministrului de Externe din guvernul socialist, Aureliu Ciocoi, la Consiliul Ministerial al OSCE de la Tirana, oficialul moldovean a repetat aceleași teze, după care a purtat o convorbire telefonică cu ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov. Între timp, Aureliu Ciocoi a ajuns premier interimar al guvernului de la Chișinău.

Moscova a ripostat prin diverși experți, parlamentari, miniștri, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, și chiar și președintele Vladimir Putin, care au transmis – cu nuanțe semnificative – același mesaj: Maia Sandu pune în pericol pacea și stabilitatea regională. Înverșunarea cu care oficialii ruși au taxat afirmațiile Maiei Sandu, care nu fac decât să repete pozițiile oficiale ale Moldovei, a fost pusă fie pe seama incompetenței primilor, fie pe seama lipsei de diplomație a celei din urmă.

Cum s-a ajuns aici și ce se ascunde în spatele acestei dispute neașteptate?

 O narațiune perimată: vectorul geopolitic în spațiul ex-sovietic

De aproape trei decenii, nu există scrutin în fostul spațiu sovietic care să nu fie interpretat în paradigma competiției dintre Rusia și Statele Unite ale Americii. Utilizarea cheii geopolitice creează impresia unei lupte continue dintre Rusia și Occident pentru influență politică și controlul resurselor. Inițial, a fost o ingenuă luptă pentru desprinderea fostelor republici sovietice din zona de influență a Moscovei. Cum rădăcinile sovietice ale noilor elite naționale făceau imposibilă o schimbare reală, retorica geopolitică a fost utilizată pentru a manipula cancelariile occidentale și a mobiliza electoratul în alegeri. Cu timpul, atât cancelariile din Vest cât și alegătorii au înțeles că sunt manipulați. O dovedesc studiile și analizele universitarilor și cercetătorilor occidentali (americani, germani, britanici) dedicate fostului spațiu sovietic, sau faptul că alegătorii nu mai reacționează pavlovian la mesajele politicienilor. În ultimii ani a devenit evident faptul că occidentalii au agenda sufocată de alte priorități, iar pentru fostele republici sovietice n-au nici timpul, nici resursele, nici energia de care ar fi nevoie ca să umple golul lăsat prin retragerea lentă, dar neclintită, a Rusiei.

Recentele alegeri prezidențiale din Republica Moldova, ale căror tururi de scrutin au avut loc la 1 și 15 noiembrie, confirmă lipsa de proiect a Moscovei față de fostele republici sovietice. Mânată de dorința de revanșă, Rusia se bazează pe eșecul unei elite politice ce îmbrățișează lozinci pro-occidentale, dar care are rădăcini sovietice solide și urme lăsate prin arhivele partidului unic și KGB-ului, cu care pot fi oricând șantajate de la Moscova. Se poate spune că Rusia se folosește tocmai de instituțiile lumii occidentale (alegeri, parlament, presă liberă, libertatea cuvântului etc) împotriva democrației și pentru a-și conserva influența.

„Revoluțiile colorate” și alte povești de speriat electoratul

Înalți demnitari ruși, într-o acțiune fără precedent, l-au susținut public pe candidatul pro-rus, Igor Dodon, fără să-l numească. Ministrul de Externe, Serghei Lavrov, și șeful Serviciului de Spionaj, Serghei Narîșkin, au acuzat SUA că pregătesc o „revoluție colorată” la Chișinău. Intervențiile lor par să aibă legătură cu convorbirile telefonice pe care David Hale, subsecretar de stat pentru Afaceri Politice, le-a avut cu președintele Igor Dodon și cu fostul premier Maia Sandu despre alegerile prezidențiale, oficialul de la Washington subliniind importanța unor alegeri libere și corecte, cu eliminarea interferențelor din afară în campania electorală. Pentru Moscova, „revoluțiile colorate” sunt operațiuni de răsturnare „prin violență” a regimurilor politice „legitime” din fostul spațiu sovietic, prin care lideri pro-ruși sunt înlocuiți de unii „pro-europeni”. Chiar și președintele Vladimir Putin a alimentat teza „revoluției colorate” și a comparat Minskul cuprins încă din luna august de proteste cu Chișinăul, acuzând planurile diabolice ale americanilor care vor să-i înlăture pe liderii pro-ruși.

Prin astfel de declarații, oficialii ruși, de la cel mai înalt nivel, au încercat să sufle în pânzele președintelui Igor Dodon, a cărui campanie electorală scârțâia vizibil. Televiziunile din Rusia, care au o mare audiență în Moldova, au răspândit toate narațiunile puse în circulație de echipa de campanie a lui Dodon, menite să înspăimânte populația și să mobilizeze la urne electoratul pro-rus. Potrivit acestora, în cazul în care Maia Sandu ar ajunge la putere: Moldova va fi teatru de luptă între Rusia și NATO; va reîncepe războiul cu regiunea separatistă Transnistria; Republica Moldova se va uni cu România; cultura moldovenească o să dispară, fiind înlocuită de cea română; va interzice învățământul în limba rusă; va bloca sărbătorirea zilei Victoriei, 9 mai etc.

 Marketing cu Igor Dodon: când Moscova vorbește, dar nu face nimic

Dar, în afară de zgomotul aparatului de propagandă moscovit, care alimentează instinctele războinice ale publicului rusesc care trebuie convins că trăiește într-o țară înconjurată de dușmani, și de cei câțiva consilieri trimiși de Moscova care se află în spatele campaniei agresive care l-a dus pe Dodon la eșec, Rusia n-a făcut mai nimic pentru ca „omul său” să învingă. Sau cel puțin așa a lăsat impresia. Ar fi putut să facă mai mult dacă și-l dorea cu tot dinadinsul pe Dodon în fotoliul de președinte la Chișinău. Are un arsenal bogat de mijloace, de la cele clasice de soft power, la unele mai agresive. De exemplu, Rusia nici măcar n-a întreținut iluzia creditului (inițial de 500, apoi de doar 200 de milioane de dolari) promis Moldovei, lăsând fără răspuns solicitarea guvernului de la Chișinău, chiar înainte de începerea campaniei electorale.

Asta în condițiile în care Dodon era unul dintre ultimii lideri din fostul spațiu sovietic care afișau public loialitate față de Putin, fără să simuleze “neutralitate” sau să mimeze o politică externă „multivectorială”. Dodon era plătit pentru loialitatea sa. Era legat prin fire solide direct de Kremlin, unde raporta. De la Moscova, prin diverse scheme, veneau bani lichizi pentru Partidul Socialiștilor din Republica Moldova, iar familia Dodon era conectată la diverse afaceri obscure dar profitabile din Rusia.

Valoarea maximă de întrebuințare a lui Dodon era în propaganda Kremlinului. Putin îl utiliza anume pentru publicul din Rusia și din fostele republici sovietice, cu ocazia defilării la parada din Piața Roșie sau la summiturile Comunității Statelor Independente, oricum în spațiul informațional al lumii ruse (russkii mir). Dodon trebuia să confirme capacitatea Rusiei de a-și păstra influența în fostul spațiu sovietic, în țări care fac parte din Parteneriatul Estic lansat de Uniunea Europeană în 2009. Mai mult, dacă „omul Moscovei” câștigă alegerile în țări „premiante” ale Parteneriatului Estic, cum a fost Republica Moldova, înseamnă că Rusia este încă puternică, merită să pariați pe ea.

Totuși, Rusia s-a limitat la o operațiune de marketing, pentru că prezența lui Dodon n-a contribuit la consolidarea influenței acesteia în Moldova, nici n-a provocat adoptarea de către Chișinău a unor decizii favorabile Kremlinului pe dosare sensibile. Cu sau fără Dodon, "omul Moscovei” în fotoliul de președinte, influența Rusiei în Moldova a scăzut mai ales după începerea agresiunii împotriva Ucrainei (primăvara 2014).

Incoerența unei lumi schizoide

Zigzagurile din politica Rusiei față de Moldova demonstrează atitudine incoerentă, poate din cauza faptului că sunt mai multe centre de decizie, aflate uneori în competiție. Trebuie să separăm marketingul, unde actorii politici se agită încercând să smulgă aplauzele peluzei, de managementul relației bilaterale, unde cu greu poate fi detectat vreun interes special al Rusiei în Republica Moldova, care să presupună consum de resurse și politici publice cât de cât coerente.

Prăpastia dintre aparență și esență este o problemă generală a fostului spațiu sovietic. Prima regulă - și poate cea mai importantă - pe care am învățat-o de la un ziarist trainer britanic, aflat în pragul pensiei, acum 25 de ani, în biroul BBC World Service din Moscova, a fost că în spațiul sovietic mai nimic nu e ceea ce pare să fie. Deceniile de comunism au lăsat în urmă o lume care nu-și revine ușor din schizofrenia care a ajutat-o să supraviețuiască. De aceea, între vorbă și faptă, este uneori o diferență neverosimil de mare.

Victoria Maiei Sandu, (încă) o înfrângere pentru Putin

Răspunsul electoratului la campania agresivă a lui Dodon a venit la 15 noiembrie, în turul al doilea, când a votat masiv pentru Maia Sandu.

Nici nu s-a uscat bine tușul pe buletinele de vot din turul al doilea al alegerilor prezidențiale din Republica Moldova, că Maia Sandu parcă a stârnit un mușuroi de furnici împotriva ei. Un mușuroi care se află mult dincolo de granițele țării, tocmai la Moscova. Nimic nu părea să anunțe această escaladare. Și totuși, care sunt motivele?

Stilul noului președinte moldovean e sensibil diferit de al predecesorilor săi care se complăceau în posturi umile. Nu doar stilistica e diferită la Maia Sandu, ci abordările sunt radical noi, directe, după toate canoanele comunicării publice. Adică, Maia Sandu discută public subiecte care erau trecute sub tăcere de teamă că Rusia ar putea fi deranjată. Și nu e vorba doar de Transnistria.

Moscova ar fi putut s-o ignore pe Maia Sandu. N-o face, însă, pentru că Maia Sandu a intrat în spațiul informațional rusesc, unde a tulburat apele, de vreme ce interviurile ei au fost în limba rusă.

Victoria liderei PAS în alegerile prezidențiale din Moldova a suprins presa moscovită, care a calificat-o ca o mare înfrângere pentru Putin. Una nouă, care se adaugă la un șir tot mai lung: Habarovsk, Bișkek, Minsk, Navalnîi. E deja prea mult. Putin s-a simțit dator să riposteze.

De la proiectul lui Stalin la fieful Șeriffului

Poate nu cel din urmă motiv este chiar subiectul în sine al disputei,  enclava separatistă Transnistria. Dosarul ar merita o analiză separată, voi încerca să revin în următoarele săptămâni. Acum, doar câteva idei: Transnistria rămâne ultimul „conflict înghețat” care n-a suferit vreo evoluție majoră în ultimii 28 de ani. În vara lui 2008, în urma războiului dintre Rusia și Georgia, regiunile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, au intrat într-o nouă etapă de evoluție. Recent, războiul dintre Armenia și Azerbaidjan a modificat granițele enclavei separatiste Nagorno-Karabah și  a rupt echilibrul precar de forțe fixat acum peste trei decenii. Relativa liniște din Transnistria pare să confirme caracterul artificial al crizei transnistrene din 1989-1992, care n-are la bază motive religioase, etnice sau naționale, ci o competiție în cadrul elitei sovietice moldovenești, de pe cele două maluri ale Nistrului, pentru controlul noului stat independent. Rusia a instrumentat acest conflict mocnit, cu rădăcini în perioada interbelică, în proiectul stalinist de creare a națiunii moldovenești, și a folosit Transnistria după prăbușirea Uniunii Sovietice pentru a împiedica evadarea Moldovei din zona sa de influență.

După anexarea Crimeii și izolarea enclavei separatiste, strânsă tot mai tare într-un corset de Moldova și Ucraina, influența Moscovei în regiune scade, din cauza dificultăților de comunicare. În acest context și-a consolidat controlul asupra Transnistriei holdingul Șeriff, care la recentele alegeri parlamentare și-a adjudecat controlul absolut asupra Sovietului Suprem de la Tiraspol, adică pe toți cei 33 de deputați. Actualul președinte, Vadim Krasnoselski, este, la rândul lui, pilotat de Șeriff. De fapt, Șeriff controlează peste 60% din economia republicii separatiste și aproape 2/3 din economia subterană. Are circa 15-16.000 de angajați, iar taxele pe care le plătește asigură mai bine de jumătate din bugetul republicii separatiste. Oligarhii transnistreni petrec o mare parte a timpului în capitale occidentale sau în Ucraina, a unde și-au consolidat relațiile de afaceri în mandatul președintelui Petro Poroșenko. Au tot mai puține afaceri în Rusia și tot mai multe în statele Uniunii Europene. Au bani și știu să cumpere influență nu doar la Moscova și Kiev, ci și la Chișinău. Kremlinul a observat detaliul care poate schimba dinamica în regiune, anume consolidarea pozițiilor holdingului Șeriff, în condițiile reducerii influenței rusești. 

Nervozitatea Moscovei în fața unei noi abordări

Un alt motiv al nervozității Moscovei este previzibila schimbare de abordare în rezolvarea problemei transnistrene, anunțată deja. Pe lângă obișnuitele afirmații din programul electoral despre „reîntregirea” prin „reglementarea conflictului în baza interesului național și în beneficiul cetățenilor”, Maia Sandu vorbește despre principalii beneficiari ai separatismului, care câștigă de pe urma contrabandei, a schemelor financiare, a spălării banilor și care blochează orice tentativă reală de soluționare a conflictului. „Voi acționa ferm pentru a opri fluxurile de contrabandă și bani ilegali, prin care sunt furați cetățenii de pe ambele maluri ale Nistrului” - promite Maia Sandu în programul cu care a câștigat alegerile prezidențiale. Iar în legătura cu muniția depozitată în Transnistria, actualul președinte promite că va pleda „pentru evacuarea și distrugerea controlată a munițiilor de la Cobasna în cadrul unei misiuni internaționale de monitorizare…. Aceste muniții reprezintă un pericol ecologic și umanitar major, în primul rând pentru populația din stânga Nistrului”.

Pe lângă prevederile privind dosarul transnistrean, sunt și alte idei în acest program care nu pot stârni entuziasm la Moscova. De pildă, programul amintește de riscurile de tip hibrid și promite creșterea securității energetice prin „finalizarea conectării cu sistemul energetic din România”, „interconectarea sistemelor electroenergetice moldovenesc și românesc, pentru reducerea dependenței de livrările din regiunea transnistreană și asigurarea securității fluxului de energie electrică” etc. 

Un pion care încă mai poate aduce câștiguri

Această ceartă de cuvinte între noua administrație de la Chișinău și Moscova are cauze mult mai adânci decât emoțiile stârnite de declarațiile Maiei Sandu. Pozițiile președintei sunt mai degrabă un pretext pentru Kremlin de a pune sub reflectoare problema Transnistriei, ultima enclavă separatistă înghețată în formula din 1992. După anexarea Crimeii (2014), Transnistria și-a pierdut importanța strategică pe care o avea. Moscova înțelege că dacă la Chișinău și Kiev se va dori închiderea acestei găuri negre, Rusia nu poate decât să asiste la o blocadă menită să îngenuncheze regimul separatist. Care regim e tot mai puțin controlat de la Moscova. Peste câțiva ani, oficialii de la Chișinău și Kiev vor trebui să negocieze cu oligarhii transnistreni care controlează imperiul Sheriff și nu cu cei care conduc colosul rus, de la Kremlin. Transnistria e un pion pe tabla de șah. Poate că Putin vrea să-l schimbe pe o tură sau pe un nebun. Nu e hotărât încă ce vrea pe acel pion. Nici nu știe cu cine trebuie să negocieze schimbul. Așteaptă. Puțină lumină o să aducă vizita Maiei Sandu la Kiev.