Chiar dacă țările dezvoltate investesc în noi bani mari, tot rămânem aproape de punctul de unde am pornit, adică de sărăcia supremă.

Și parcă am crede în vise (unele par să ia contur), punem în practică lucruri noi, ne digitalizăm, facem tot posibilul să nu fim săraci, dar tot săraci rămânem. De ce? Nu avem atâta libertate cât ne-ar trebui să ne putem dezlipi de zidul rece și dur al umilinței.

Profesorii noștri au cele mai mici salarii. La fel, medicii, actorii, infirmierele etc, etc, etc. Cum o națiune își are rădăcinile în educație și cultură, ca urmare a remunerării mici pe care o au dascălii și artiștii, devenim și noi săraci, dar nu neapărat din punct de vedere economic, ci duhovnicește și intelectual.

Am avut norocul, la fel ca alți mii de tineri ca mine, să cunosc Europa de aproape. Am trăit scurte perioade în câteva țări și am cunoscut starea lucrurilor de acolo. Ce nu mi-a plăcut cel mai mult e… că perioadele astea luau sfârșit și eu reveneam acasă, unde tot sărăcie a rămas. Nu avem prețuri exagerate aici, dar oamenilor noștri le par o avere banii pe care îi dau pentru mâncare, îmbrăcăminte și lucruri casnice.

Când ieșim la restaurant, când ne distrăm sau mergem la un concert, devenit automat matematicieni de clasă numărând banii. Atunci ne dăm seama că, dacă cheltuim un pic mai mult, sfârșitul lunii va fi departe de unul calm.

Nu așa mi-au părut europenii. De exemplu, nemții sunt foarte calculați când merg la supermarket. Ei știu exact ce vor să cumpere. Eram alături de câțiva prieteni, într-un supermarket din Passau, un oraș din sudul Germaniei, și mi se părea că suntem cei mai dezorientați cumpărători din magazin.

Când i-am cunoscut mai aproape pe unii germani, am înțeles, ei nu deplâng fiecare bănuț scos din buzunar, pentru că sunt suficient de îndestulați. Noi, însă, deseori o facem și o facem pentru că la standardele europene parcă ne adaptăm, dar la salariile și gândirea ca-n Europa… mai puțin.

Italienii, chiar dacă la fel, nu țin cont de cât cheltuieli, se distrează mai mult și scot sume mai mari în serile când ies în oraș. Când am fost acolo am putut observa că, până și cei mai umili locuitori își permit să se răsfețe cu câte un prânz bun, dacă e cazul.

Noi însă ne calculăm existența. În plus, și domeniul afacerilor stă mai prost în Moldova, mai ales pentru că birocrația din sistemul îi trage în jos pe tinerii care vor să-și lanseze un produs pe piață. Mulțimea de taxe, impozite, miile de acte ce trebuie completate, drumul bătătorit de la un ghișeu la altul nu te lasă să te concentrezi pe afacere și ți-o descalifică din start.

Singurele opțiuni pe care le mai avem, pentru a ajunge la nivelul altor state, e să ne permitem să ne dezvoltăm cât mai mult și într-o perioadă cât mai scurtă. Pentru asta, statul trebuie să ia măsuri urgente. Așa că, la fel cum profesorii, medicii sau actorii merită salarii mai mari, și restul societății merită să-și deschidă orizonturile.

Autor text: Vadim Zgherea