Mi se ruinează vise, speranțe și toată încrederea în viitor, atunci când îi aud pe unii dintre concetățenii noștri, declarându-se ruși sau moldoveni, spunând că vorbesc limba moldovenească. Sau atunci când declarându-mă eu româncă și vorbitoare de limbă română sunt alungată în România. Eu îmi vorbesc limba mea, la mine în țară și nimeni nu are dreptul să mă alunge în România. De fapt nici nu o poate face, pentru că eu sunt aici, la Chișinău, în ROMÂNIA!

Mă simt jignită, scuipată și batjocorită, atunci când cineva îmi spune că vorbește limba moldovenească, de fapt, ascult acea persoană și privesc cum singură pe ea se jignește, scuipă și batjocorește. Ce drept avem să pretindem apartenență europeană, progres, dacă nu am învățat să facem diferența între un dialect și o limbă? La ce bun mai redeschidem în fiecare an ușile școlilor, dacă acestea nu-s capabile să ne învețe elementarul fapt că: vorbim limba ROMÂNĂ! Limba care ne-a zidit ca națiune și prin care am reușit să supraviețuim. Limba, care i-a născut pe marii noștri poeți și pe simplii țărani, limba prin care mai trăiește astăzi latina, limba prin care și numai prin care suntem un tot, un întreg, prin care aparținem unui pământ și unui neam, indiferent de în ce colț al lumii ne aflăm.

            Dulcea mea limbă română, care nu poate fi stăpână la ea acasă, care e murdărită de mancurți care scriu dicționare moldo-române, de o constituție care nu o recunoaște, de o societate care nu o respectă, nu o iubește, nu o apără, nu o știe! Ne place să ne pretindem europeni, maturi socio-politic, dar trăim într-o necunoaștere, de neiertat, a propriilor noastre valori naționale, despre care nu am învățat, măcar, cu ce se „mănâncă”.

            E umilitor că după mai mult de 20 de ani, încă nu toți au înțeles, acceptat și învățat un lucru atât de simplu și de evident: că suntem ROMÂNI, că vorbim limba ROMÂNĂ. E josnic și rușinos, iar „beția” din care tot nu se poate trezi conștiința noastră națională, știrbește din demnitatea ficăruia dintre noi. E umilitor că suntem atât de debusolați, că nu ne cunoaștem trecutul, că nu știm de unde venim și încotro ne ducem, că nu știm cum ne cheamă. Uneori am senzația că trăim într-o casă de nebuni.

             E rușinos că ne aflăm deja pentru a 24-a oară în luna în care e sărbătorită limba română, limba NOASTRĂ română, iar printre noi sunt mulți dintre cei care spun că vorbesc moldoveneasca sau dintre cei care nu știu să lege două cuvinte în limba țării care i-a găzduit și care cu atâta lipsă de demnitate continuă să le ierte această dezastruoasă atitudine.

            Totuși printre multele dificultăți cu care ne confruntăm ca societate, mai rămâne loc și de o rază de speranță, că limba care ne-a plămădit și datorită căreia mai suntem, va izbuti să ne resusciteze într-o zi conștiința națională. Renăscută din cenușa istoriei și a ignoranței noastre, într-o zi va redeveni unica stăpână peste toate ținuturile românești, așa cum e și firesc să fie.