Ujică, citat de News.ro, a povestit:

„Într-o zi din sesiunea de vară 1973, eram la bufetul din holul Universității din Timișoara, bând în picioare, la una din mesele acelea înalte, o poșircă de cafea și trăgând din nelipsitul Carpați fără filtru dintre degete, când a trecut, deodată, ca o pală de vânt vestea: «Vin Phoenicșii!». Ei erau înscriși la Facultatea de arte plastice, respectiv Muzică, dar dădeau foarte rar pe la școală, ca și mine de altfel, care făceam prezență mai mult la bufet.

Și, într-adevăr, după puțin timp, și-au făcut intrarea în trombă, trecând în grabă pe lângă noi și dispărând pe culoarul de la arte. Mai puțin Covaci, care, venind spre masa mea, m-a măsurat din cap până-n picioare și mi-a spus: «Am auzit că ești unul dintre noi». Asta voia să însemne că am părul lung. «Și-am auzit că scrii». Am dat din cap că da. «Am o problemă», zice. Peste puțin timp, erau programați să înregistreze la Electrecord un nou album, iar Victor Cârcu, textierul de atunci al formației, făcuse un blocaj la scris, după doar trei piese. «Treci pe la mine, ca să-ți arăt despre ce e vorba», a mai zis Covaci. Știam, bineînțeles, unde locuiește, pe strada Doja, lângă Maria, la celebra Tuși, bătrâna lui mătușă. Casa mamei lui, în care își petrecuse anii de școală, era la periferie, în Freidorf. Informațiile despre mine le avea de la Șpitzi Reininger, pianistul lor, cu care eram amic pe teme de muzică și fotbal.

M-am dus, în aceeași după-masă - cred -, la el, unde am aflat că are nevoie de cinci texte, pe o muzică gata compusă. «Nu pot asta», i-am zis, «eu scriu proză, nu știu cu rime, dar am un prieten, Șerban Foarță, care e maestru în chestiuni de metrică. Am să-l întreb pe el. Să văd dacă-l conving». «Bine», zice Covaci, «ascultă aici», și-mi cântă la chitară acustică ceea ce urma să fie «Mica Țiganiadă». «Dă-mi schema», îi zic. Covaci a rupt o foaie dintr-un caiet de matematică și a notat-o. Am împăturit foaia, am pus-o în buzunarul de la piept al cămășii, și-am luat-o spre Șerban.

Când ajung la el, îl găsesc gata de plecare. «E o agapă la 'Orizont' (revista Uniunii Scriitorilor)», îmi zice. «Hai să mergem». Mie nu-mi convenea, fiindcă știam că trebuie să-l iau pe departe, ca să-l conving să scrie textul. Șerban, însă, nu era de întors din drum, pe vremea aceea, odată ce zărea cognac la orizont. Așa că am luat-o-ntr-acolo. Pe drum, am pus placa mizericordiei. «Uite», i-am zis, «eu sunt amic cu unul de la Phoenix și m-au rugat să-i ajut, că sunt într-un mare impas. Trebuie să înregistreze în curând o placă la Electrecord, dar le lipsește un text. Muzica e compusă deja. Am aici schema metrică» și-am arătat spre buzunar. «Aha», a răspuns Șerban, «dar tu măcar ai ascultat melodia?».«Da», am zis. «Și a ce ți-a sunat?». Șerban și cu mine lucram pe vremea aceea, sub impresia formidabilei 'Antologii a inocenței' a lui Iordan Chimet, la o antologie a circului, într-un elan emulator nestăvilit. Pentru asta ne scormoneam memoria și răscoleam bibliotecile, întâlnindu-ne de vreun an, în fiecare zi, de după amiază până-n zori. Ei bine, tocmai în perioada aceea citeam amândoi 'Țiganiada' lui Budai-Deleanu, în căutare de bâlciuri, iarmaroace și saltimbanci. Așa că i-am răspuns, cu glas scăzut, lui Șerban «cântecul lui Covaci e un fel de mică țiganiadă». Între timp, ajunsesem la 'Orizont'. «I-auzi», a zis Șerban, «dă hârtia aia încoace». Cum agapa a avut și o parte protocolară, am luat cu toții loc la lunga masă din sala de reuniuni a asociației scriitorilor și în timp ce se rosteau elogiile pentru sărbătoritul serii, Șerban a început să scrie. «Mie mi-au venit în minte ‘Cîntecele țigănești’ ale lui Miron Radu Paraschivescu», îmi șoptește la un moment dat la ureche și îmi împinge foaia cu primele două versuri: «Trec țigani pe drum, / Drumu-i plin de fum...» Am aprobat violent din cap. Nu mai știu cât s-a scris acolo. Tot ce țin minte e că mult râvnita agapă n-a durat mult, cognacul fiind pe sponci, așa că ne-am dus acasă la Șerban și am terminat textul. Există un impuls jubilatoriu în versurile acelea, care se resimte și azi. Iar congruența cu muzica, pe care eu o auzisem doar o dată, iar Șerban deloc, e de-a dreptul surprinzătoare. N-am să uit sclipirea din ochii lui Covaci, când i le-am arătat a doua zi.

După care, m-am dus din nou la Șerban și iar m-am dat pe după cireș. «Phoenicșii ăștia sunt băieți buni», i-am zis. «Sunt un fenomen subversiv, deci merită sprijiniți». Cred că i-am mai spus și că e o șansă să pui cuvinte în gura unora care au un public de ordinul sutelor de mii. Asta mai ales pentru unii ca noi, care nu prea puteam să publicăm, fiind taxați drept evazioniști.

Îmi încolțise încă de pe atunci ideea că substanța culturală superioară trebuie plasată în medii de maximă audiență. Ea m-a dus în cele din urmă la cinema.

«Ei au acum nevoie, de fapt, de cinci texte», am zis. Șerban, care face parte din ultima generație dinaintea celei pop și a cărui melodie preferată era pe atunci 'L’uomo in frack' a lui Domenico Modugno (cu un foarte frumos text foarțian, de altfel), a căzut scurt pe gânduri. După care mi-a spus: «Uite ce e, eu nu prea gust muzica asta și în general nu știu ce aveți aveți voi în cap, ăștia cu părul lung, dar dacă vrei, putem face textele împreună, așa cum am început». Restul se știe.

În 1974, a apărut albumul 'Mugur de fluier', purtând titlul uneia din piesele cu versuri de Victor Cârcu. Eu aș fi preferat să se cheme 'Mica țiganiadă'”.