Potrivit sursei citate, în 2022, această aniversare coincide cu cea mai amplă transformare de doctrină strategică și de resetare a posturii militare a Alianței Nord-Atlantice de la finalul Războiului Rece. Decizia și acțiunea din zorii zilei de 24 februarie 2022 a Federației Ruse de a ataca militar Ucraina – fiind pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial când un stat suveran invadează alt stat suveran în Europa – a modificat iremediabil mediul de securitate din Europa. Agresiunea militară a Rusiei împotriva statului vecin a fost întâmpinată, din perspectiva NATO, cu decizii și acțiuni imediate cu implicații directe asupra României.

Astfel, la 18 ani de la aderarea României la NATO și după 35 de zile de război la porțile României și la Marea Neagră, și deci ale flancului estic al Alianței, țării noastre i-au fost reconfirmate beneficiile, umbrela și garanțiile de securitate.

În acest scurt răstimp, NATO a activat planurile de apărare pentru România și pentru țările de pe flancul estic, a dislocat în premieră istorică Forța sa de Reacție Rapidă pe teritoriul țării noastre, a hotărât înființarea unui grup de luptă în România, în timp ce prezența militară aliată și americană a ajuns la 3.300 de soldați provenind din SUA, Franța, Germania, Italia și Belgia, cu efective anunțate a fi mobilizate din Marea Britanie și Canada, 22 de avioane de luptă – opt italiene, opt germane și șase americane – apără spațiul aerian al României, portavionul francez Charles de Gaulle a fost poziționat în Marea Mediterană mai aproape de România, în timp ce forțele aeriene britanice și canadiene să pregătesc desfășurări aeriene în următoarea perioadă.

Înțelegându-și rolul de furnizor de securitate și că apărarea începe de acasă, România a hotărât majorarea bugetului său militar cu 25%, de la 2% din PIB la 2,5% din PIB, și a decis să își intensifice contribuțiile militare la grupul de luptă din Polonia și prezența aeriană în sprijinul republicilor baltice.

Un scurt istoric

O aderare amânată cu cinci ani după summitul aliat de la Madrid din 1997, când Cehia, Polonia și Ungaria au fost invitate în Alianță începând cu 1999, invitația de accedere a României în Alianța Nord-Atlantică a fost primită la summitul de la Praga din 2002, reprezentând rezultatul unui consens politic major la nivel național dublat de implicare militară în teatre de operații și constituind atingerea primei borne din procesul de integrare în structurile occidentale europene și euro-atlantice, urmată în 2007 de aderarea la Uniunea Europeană.

Eșecul eforturilor de a începe negocierile de aderare după summitul de la Madrid din 1997 a fost atenuat de precizările din textul Comunicatului final al reuniunii decizional respective, în care cele 16 state membre NATO au nominalizat România printre statele candidate care au realizat progrese semnificative în îndeplinirea celor cinci criterii de aderare: sistem democratic, progres în direcția unei economii de piață, control civil asupra structurilor militare, relații de bună vecinătate cu state vecine și respectarea suveranității lor și dezvoltarea compatibilității militare cu forțele și standardele NATO.

Insuccesul de la finalul anilor ’90, apărut și în condițiile în care România devenise în 1994 prima țară post-comunistă care se alătură programului Parteneriatului pentru Pace al NATO, a fost urmat de o relansare puternică, materializată prin decizii politice ce răspundeau contextului evoluțiilor mediului de securitate regional precum aprobarea în 1998 de către Parlament a cererii NATO ca avioanele Alianței să poată utiliza spațiul aerian al țării noastre pentru posibile operațiuni militare împotriva Iugoslaviei, numai în situații excepționale și de urgență. Ulterior, în 1999, Parlamentul român a aprobat cererea președintelui Emil Constantinescu de a permite tranzitul spre Iugoslavia via România al contingentelor cehe și poloneze din cadrul trupelor internaționale NATO de menținere a păcii pentru Kosovo (KFOR).

Citiți conitnuarea pe CaleaEuropeana.ro