Declarația menționată a liderului PCRM reprezintă expresia concentrată a nostalgiei după defuncta URSS. Copleșit de emoții, revărsându-și amarul pe alcoolicii care i-ar fi distrus paradisul comunist, Vladimir Voronin a confundat ordinea evenimentelor, ignorând principiul cauză-efect. Mai pe scurt, liderul comunist a încurcat ițele rău de tot. El afirmă că după ce alcoolicii au comis crima barbară, ar fi fost organizat un referendum unional privind păstrarea URSS. Stop! Iată și dovada că nostalgia poate provoca tulburări grave. Vorba e că referendumul la care face referință liderul comunist avuse loc la 17 martie 1991, adică cu nouă luni înaintea semnării Acordului din Pădurea Białowieża. Iar întrebarea din cadrul referendumului fusese formulată după cum urmează: „Considerați că este necesar să fie păstrată Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste ca o federație reînnoită a republicilor suverane egale, în care drepturile și libertățile persoanei de orice naționalitate să fie pe deplin garantate?”

Din respect pentru părul cărunt al liderului comunist am fi putut trece cu vederea incidentul menționat. Octogenarilor li se pot întâmpla de toate, se întâmplă să confunde și ordinea evenimentelor etc. Problema e că toți deputații comuniști, participanți la acel briefing de presă, inclusiv cei care au ajuns la capacitatea de exercițiu după disoluția URSS, au fost de acord cu liderul PCRM. Iar asta e grav, însemnând că nostalgia distruge capacitățile cognitive nu doar a fiecărui individ în parte, ci și ale colectivităților de indivizi. Dar s-ar putea ca lucrurile să fie mult mai grave. Posibil că partinicii lui Voronin au sesizat că liderul lor a încurcat ițele, dar niciunul dintre ei nu a avut curajul să-l ajute să iasă din situația penibilă în care a nimerit. Nu avea cine. Oleg Reidman – creierul PCRM, a ținut capul plecat în podea cât a vorbit Voronin. Constantin Starîș a radiat un zâmbet misterios, când auzise despre alcoolici și atât, niciun fel de reacție. Așa se manifestă principiul centralismului democratic comunist, amplificat de stilul gerontocratic de conducere a partidului – nimeni nu îndrăznește să-l corecteze pe liderul infailibil.  

Diagnoza: URSS a sucombat din cauza conducătorilor săi trădători, escroci și netoți ... 

Pentru a readuce lucrurile în ordine trebuie reamintit faptul că deja în 1990 toate republicile sovietice, cu excepția Armeniei, își declarase suveranitatea. Țările Baltice și-au declarat suveranitatea în 1988-1989, fiind urmate de Georgia, în mai 1990. Federația Rusă a fost a patra republică unională care, la 12 iunie 1990, și-a declarat suveranitatea. După Rusia, în același an, și-au declarat suveranitatea celelalte republici unionale, în ordinea care urmează: uzbecă, moldovenească, ucraineană, belarusă, turkmenă, tadjică, kazahă, kârgâză. Tocmai de asta referendumul din 17 martie 1991 țintea în refacerea unei federații reînnoite a republicilor suverane egale.   

Puciul din august 1991, organizat de comuniștii ortodocși, a avut drept scop zădărnicirea pregătirilor pentru semnarea acordului de constituire a noii federați – Uniunea Republicilor Sovietice Suverane (URSS). Acel puci a și declanșat procesul de declarare a independenței republicilor sovietice. Către ziua de 8 decembrie 1991, independența de URSS și-o declarase 14 republici unionale, exceptând Kazahstanul. Țările Baltice își declarase independența încă în 1990, iar alte 11 republici unionale, treptat, începând cu 24 august 1991. De aceea, la 8 decembrie 1991, cei trei alcoolici – liderii Rusiei, Ucrainei și Belarusului, au semnat doar un act de constatare a disoluției URSS.

De bună seamă, documentul semnat la 8 decembrie 1991 se numea Acord privind constituirea Comunității Statelor Independente (CSI). Preambulul acordului menționa: „Noi, Republica Belarus, Federația Rusă (RSFSR), Ucraina, în calitate de state fondatoare ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste care au semnat Tratatul Uniunii din 1922, denumite în continuare Înaltele Părți Contractante, declarăm că Uniunea Republicile Socialiste Sovietice, ca subiect al drept internațional și realitate geopolitică, încetează să mai existe”. După constatarea dispariției URSS, Înaltele Părți Contractante, în Articolul 1 al documentului respectiv și-au anunțat intenția de constituire a Comunității Statelor Independente (CSI).

Culmea este că nostalgicii PCRM-iști confirmă că înțeleg, totuși, că URSS era sortit pieirii. Iată ce afirmă ei, în acest sens: „Uniunea Sovietică a fost distrusă succesiv după moartea lui Stalin. Hrușciov troțkistul a emis decrete care au închis proiecte de construcție de importanță națională, a căror necesitate este și astăzi actuală. Fostul combainer, Mihail Gorbaciov, a finalizat procesul de distrugere a socialismului. Între cei  doi “сârmaci” se regăsește un șir lung de reprezentanți ai birocrației de partid, oportuniști, carieriști, vârcolaci cu carnete de partid, care prin comportament conjuncturist sau prin escrocherii aspirau să ajungă la putere, atingându-și adesea propriile scopuri egoiste”. Așadar, nostalgicii comuniști sunt, de fapt, adepții stalinismului, potrivit lor toți urmașii lui Stalin la cârma URSS ar fi trebuit nimiciți, așa cum procedase idolul lor cu întreaga elită bolșevică. Respectiv, e limpede că URSS putea exista doar ca un regim totalitar, sub conducerea unui dictator, cum a fost Stalin. A fost stabilit empiric – toți lideri sovietici au fost, fie dictatori sângeroși, fie dușmani ai poporului sau escroci și netoți. Nu poate un stat exista mult timp cu astfel de conducători.

Despre Ziua trădării...  

În circumstanțele menționate mai sus, întrebarea cheie este – ce au de gând să facă nostalgicii comuniști pe viitor? Adică, ce-i de făcut? Ca de obicei, răspunsul ni-l oferă liderul PCRM, Vladimir Voronin:  “am creat un partid de tip nou, care, deși presat de reacțiunea burgheză, este capabil să întoarcă prin sânge și sudoare valorile și realizările comuniste create de părinții și bunicii noștri”. Prima etapă a acestui plan este, probabil, în curs de realizare prin intermediul proiectului Pentru o viață nouă, alături de Partidul Șor și Comitetul Salvării Naționale. 

Dacă-i așa, atunci planul PCRM poate fi unul de succes. Evident, dacă Voronin nu va încurcă succesiunea cauzelor și efectelor, așa cum s-a întâmplat în privința destrămării URSS și referendumului de conservare a acesteia. Există însă indici că lucrurile sunt totuși confuze. Vorba e că liderul comuniștilor continuă să recidiveze în confundarea cauzelor și efectelor. De exemplu, în procesul de identificare a trădătorilor și a Zilei trădării. Nu e o banalitate, asta poate submina solidaritatea internațională a comuniștilor, fiindcă liderul Partidului Comunist din Federația Rusă (PCFR), Ghenadi Ziuganov, care reprezintă principala forță din cadrul Uniunii Partidelor Comuniste din fostele republici sovietice (UPC-PCUS), consideră că ziua trădării este 12 iunie 1990. Adică, ziua în care Federația Rusă și-a declarat suveranitatea, nicidecum ziua de 8 decembrie 1991. De aceeași părere sunt și colegii de fracțiune parlamentară ai PCRM, exponenții Partidului Socialiștilor din Republica Moldova, care sunt de părere că “Ziua adoptării Declarației de suveranitate de stat a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (RSFSR) – ziua în care o bucată din Rusia s-a separat de Rusia Mare, adică de Uniunea Sovietică”.

Deci, elanul revoluționar al PCRM, idealurile mărețe pentru care Vladimir Voronin și ortacii să comuniști sunt gata să verse sânge și sudoare se izbesc ca nuca de perete din cauza lipsei unității de idei. O dovadă în plus ne-o servește și pregătirea pentru celebrarea centenarului URSS, la 24 decembrie anul curent. Inițial, parcă se ajunseseră la înțelegerea că UPC-PCUS va depune toate eforturile, fără compromisuri, pentru refacerea URSS. De fapt, s-a dovedit că nu a fost capabil nici măcar să oficializeze anul 2022 ca an centenar al URSS pentru a avea acces la media oficială din Rusia. Actualmente, când au mai rămas doar două săptămâni până la centenar, nu este clar dacă va fi organizat măcar un raliu automobilistic dedicat URSS. Nu este clar dacă PCRM va participa la acest raliu din considerente din solidaritate comunistă, alături de celelalte partide din UPC-PCUS. De asemenea, nu există claritate în privința automobilelor care vor face parte din cortegiile raliului – vor fi ele sovietice, rusești sau de producție străină? Ar fi curios ca raliul de comemorare a URSS să fie organizat cu automobile gen Lada Granta sau chiar Aurus. De ce nu? Am vedea cât de departe pot ajunge...

Concluzii

În discursul lor public, nostalgicii comuniști din Republica Moldova ignoră cu desăvârșire principiul cauză-efect. Așa s-a dovedit că nostalgia este o maladie gravă, care atacă nu doar indivizii, ci și colectivitățile de indivizi, care pledează nu pur și simplu pentru refacerea URSS, ci pentru versiunea lui stalinistă. Totuși, sinceritatea PCRM ne-a convins că toți ceilalți lideri ai URSS, cu excepția lui Stalin, erau carieriști, escroci și, pur și simplu, dușmani ai poporului. Evident, nicio țară nu poate supraviețui cu astfel de lideri.

Propagandiștii comuniști i-au făcut, totuși, un compliment ultimului lider al URSS, combainerului, Mihail Gorbaciov. S-a dovedit că acesta din urmă a avut dreptate, atunci, când a lansat campania antialcoolică în URSS. Dacă ar fi reușit, atunci cei trei alcoolici nu ar fi ajuns să semneze, la 8 decembrie 1991, Acordul de la Białowieża. Aici apare dilema, ce a mai bine: să lupți pentru refacerea URSS sau împotriva alcoolismului? Nu e o întrebare trivială, ea poate fi presantă pentru PCRM.

După demersul tranșant al nostalgicilor comuniști împotriva Zilei trădării, Republica Moldova ar trebui să părăsească de urgență CSI, care nu este altceva decât surogatul URSS. Este dezonorant ca o țară europeană să facă parte dintr-o comunitate constituită în Ziua trădării și datorită acesteia. Dacă este coerent, PCRM ar trebui să susțină o astfel de inițiativă.