Dacă este să ne uităm în biografia poetului vom vedea că Mihai Eminescu este născut la Botoșani la 15 ianuarie 1850. A fost cea mai importantă voce poetică a literaturii române. A fost, de asemenea, prozator și jurnalist. ”Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat” este caracterizarea pe care i-o fac istoricii literari. Însă Eminescu a fost interesat si de istoria națională, visul lui fiind acela de a construi un Pantheon al voievozilor români. A fost interesat de folclor prelunând unele teme ale acestuia în poeziile sale. Însă poetul avea o bună educație filosofică. El se familiarizase cu marile curente filosofice la universitățile din Viena și Berlin. De altfel, opera sa poetică este influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant. Puțini știu, de exemplu, că Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia din urmă, – Critica rațiunii pure,- la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă. A fost, de asemenea interesat și de teoriile lui Hegel.

Opera sa a fost comentată și interpretată de mari critici si istorici ai culturii române și europene iar poeziile sale sunt învățate de copii la școală și astăzi. Însă poetul nu a scăpat de contestări pe mai toate planurile: unii i-au comentat viața încercând să o reducă la un șir de cancan-uri și de frustrări de toate felurile, alții i-au contestat opera încercând să inducă ideea că românii s-ar fi plictisit de Eminescu. Ce-i drept pentru a-l preda pe Eminescu trebuie să fii un profesor foarte bun iar a-l întelege pe marele poet,… asta se va întâmpla în timp pentru că într-un fel îi vei înțelege la adolescență și altfel la maturitate. Însă pentru toate acestea trebuie răbdare. Desigur cultura română nu se rezumă doar la Eminescu dar el este un reprezenant de seamă al ei.

Însă ce definește cultura unui popor? Definiții sunt multe, date de filosofi și antropologi ai culturii. Dacă ar fi să facem o sinteză a acestora și să comparăm cu ceea ce vedem zi de zi am ajunge la concluzia că putem defini drept cultură.
În primul rând cultură vine de la cuvântul latin ”colere” care înseamnă ”a cultiva”, ”a onora”. UNESCO o definește ”ca o serie de caracteristici distincte ale unei societăți sau grupă socială în termeni spirituali, materiali, intelectuali și emoționali”.
Cultura reprezintă, în primul rănd, o moștenire ce se transmite cu ajutorul scrierilor, artelor, mass-media, al rețelelor de socializare-mai nou!, al ritualurilor de la cele religioase la cele militare și civile, cunoștiințelor teoretice, normelor abstracte, religiei. Ea poate fi însușită prin cele mai diverse căi ale memoriei: reflexe, cuvine, imagini, melodii dar și prin intermediul memoriei colective, a obiectelor, cărților, regulilor, obiceiurilor, limbii și a gesturilor care pot părea, uneori, neînsemnate. O cultură se însușește din familie, de la școală, de la joacă, de pe stradă, din grupurille în care trebuie să ne integrăm de-a lungul vieții. Iar aceasta nu se face pe o perioadă limitată de timp ci pe tot parcursul vieții.

Cultura română are un parcurs unic de la formarea ei, din antichitate și până în zilele noastre, ea fiind ansamblu de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul României și este unică deoarece este produsul evoluției poporului român în spațiul lui geografic. Este fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și romane, cu multe alte influențe. În antichitate și în evul mediu, s-au mai adăugat și alte influențe cum ar fi cele slave de la popoarele care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei – în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiul Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania și Banat. Cultura modernă română a apărut și s-a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special, cultura franceză și germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul popor creștin ortodox dintre popoarele latine. O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade și alte comunități etnice mai mici sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu evreii, armenii, romii, de asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a românilor.

Cultura română s-a dezvoltat adesea în condiții vitrege și nu odată a cunoscut perioade de cenzură. Însă românii nu si-au uitat nici limba, nici poveștile, nici rugăciunile, nici istoria dar nici sudălmile. Adesea în relațiile diplomatice românii au trebuit să folosească limbi ca greaca, slavona, franceza și altele dar între ei cea care le-a purtat gândurile le-au purtat în limba română, de la declarațiile oficiale și până la scrisorile de dragoste. Iar limba românilor chiar dacă a primit cuvinte din alte limbi, de-a lungul timpului nu s-a demodat și nu a dispărut ci, s-a imbogațit. Așa că vom găsi cuvinte de origine greacă, slavă, franceză, turcă, germană dar care astăzi prin înțelesul, ortografia și modul lor de pronunțare astazi sunt cuvinte românești. Dar asimilarea acestora în limba românilor – ar spune unii – s-a facut în sute de ani. De aceea nu puțini – de la oameni obișnuiti și până la personalități ale mediului academic se tem că limba și cultura română vor dispărea în era globalizării și a internetului. Iar aceasta este o întrebare pe care mulți teoreticieni ai culturii și-o pun în zilele noastre. Vom mai putea vorbi despre o cultură națională în era globalizarii, a internetului și a retelelor de socializare? Desigur vor mai fi unele modificări, cultura română a asimilat în ultimii ani cuvinte noi-mai ales din limba engleză – care deja au intrat în limbajul comun, unul dintre acestea pe care îl auzim zilnic fiind ”a șerui” de la cuvântul englez ”share” care înseamnă ”a actiona”. Să nu subestimăm puterea de influență nici a limbii și nici a culturii române. Chiar dacă în perioada globalizării cultura română va cunoaște noi asimilări și, posibil, noi influențe venite din alte culturi și ea la rândul ei va influența alte culturi și de ce nu, alte limbi. De asemenea, nu trebuie să ne îngrijorăm de respectul românilor față de cultura română: oricine reușește să vorbească corect limba română respectă cultura română iar cunoșterea ei va veni de la sine încet-încet. Trebuie, însă, să fim foarte atenți și să transmitem cu grijă cultura română generațiilor care se ridică, în așa fel încât să îi facem mândri de apartenența lor la această cultură, pentru că aceasta nu este doar transmiterea unor sloganuri sau învățarea pe de rost a unor citate. Să nu uităm că orice cultură din lume va fi asimilată și înțeleasă diferit de la o generație la alta.

Anul acesta sărbătorim Ziua Culturii Române într-un context unic, adică odată cu sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Iar în această sută de ani s-au întâmplat multe și în cultură. De aceea Anul Centenatului Marii Uniri ar putea fi și un an de rememorări a ceea ce s-a întâmplat cu limba și cultura română în ultima sută de ani.

Sursa: bucurestfm