Succesul misiunii acestei sonde a determinat NASA să decidă extinderea ei prin selectarea unui alt corp din Centura Kuiper spre care se îndreaptă în prezent New Horizons, care va ajunge la destinație în 2019.

Această misiune reprezintă prima etapă a programului spațial al NASA de explorare a Sistemului Solar New Frontiers, din care mai fac parte misiunile OSIRIS-REx (New Frontiers III) și respectiv Juno (New Frontiers II).

Sonda New Horizons, care a parcurs aproximativ 5 miliarde de kilometri în 9 ani spre Pluto, a survolat planeta pitică în interval de mai puțin de o oră și a strâns sute de imagini și date despre atmosfera, geologia și sateliții lui Pluto, informații extrem de importante pentru oamenii de știință în încercarea lor de a înțelege modul în care s-a format sistemul nostru solar în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani.

Misiunea sondei New Horizons a început înainte ca Pluto să fie scoasă din clasa planetelor și introdusă în cea a planetelor pitice. În momentul lansării sondei, Pluto era considerată încă cea de-a 9-a planetă a sistemului solar și ultima rămasă 'nevizitată'.

Construită de către Laboratorul de Fizică Aplicată (Applied Physics Laboratory - APL) și de Southwest Research Institute din Statele Unite, sonda New Horizons, care are dimensiunea unui pian de concert, a fost lansată pentru a studia planeta Pluto și cele cinci luni cunoscute ale sale, Charon, Hydra, Nix, Styx și Kerberos, dar și cel puțin încă un obiect din Centura Kuiper, centura de comete, planetoizi și asteroizi aflată la marginea sistemului solar, dincolo de orbita planetei Neptun.

Misiunea sondei New Horizons este considerată printre cele mai importante din istoria recentă a explorării sistemului solar, fiind pentru prima oară din anii '80 ai secolului trecut când am avut posibilitatea de a vedea de aproape o lume cu totul nouă din Centura Kuiper de obiecte transneptuniene.

Imaginile lui Pluto de care dispuneam erau fie foarte vagi, la rezoluții mici, din cauza distanței uriașe față de Terra, fie "portrete robot" pe baza datelor cunoscute despre acest corp ceresc.

În plus, faptul că a fost trimisă o sondă în 2006 la o întâlnire după mai bine de 9 ani cu o planetă pitică aflată la 5 miliarde de kilometri distanță reprezintă în sine o importantă realizare tehnologică. Perioada de revoluție a planetei Pluto este de 248 de ani pământeni - în consecință, ultima dată când Pluto s-a aflat în aceeași poziție pe orbită cu cea de la întâlnirea cu New Horizons a fost în anul 1768 - cu un an înainte de nașterea lui Napoleon Bonaparte - pe când Pluto nici nu fusese descoperită. De altfel, această planetă pitică a fost descoperită abia în 1930.

Importanța acestei misiuni este asigurată și de obiectivul ei științific, privind înțelegerea condițiilor în care s-a format sistemul nostru solar, în urmă cu aproximativ 4,6 miliarde de ani. Conform planetologilor, Pluto s-ar fi format în același timp cu principalele planete ale sistemului solar și din aceeași materie primordială. Mai mult decât atât, este posibil ca această planetă pitică să se fi format la o distanță mult mai mică față de Soare decât orbita ei actuală și să fi avut o preistorie geologică similară Pământului și celorlalte planete telurice din sistem. "Cunoaștem faptul că și Pământul a trecut prin acest stadiu de evoluție în care Pluto s-a oprit. (Informațiile noi despre Pluto) ne vor ajuta să aflăm lucruri necunoscute din trecutul planetei noastre", conform lui Alan Stern, coordonatorul științific al acestei misiuni.

În prezent New Horizons își continuă drumul prin Centura Kuiper (centura de asteroizi, planetoizi și comete rămase de la nașterea sistemului solar dincolo de orbita planetei Neptun), spre 2014 MU69, un obiect înghețat cu diametrul mai mic de 45 de kilometri - un pitic prin comparație cu Pluto, al cărei diametru este de 2.370 de kilometri. Acest obiect se află la 1,6 miliarde de kilometri distanță de Pluto, care, la rândul său, se afla la 4,7 miliarde de kilometri distanță de Pământ în momentul întâlnirii cu sonda New Horizons.

Atât Pluto cât și 2014 MU69 fac parte din Centura Kuiper, zonă de la frontiera sistemului solar în care se află zeci de mii de planetoizi, asterizi și comete, unele foarte mici și altele, ca Pluto, suficient de mari pentru a fi catalogate drept planete pitice. Astfel, "noua misiune" a sondei a început la 22 octombrie 2015, când New Horizons a început manevrele de poziționare spre planetoidul 2014 MU69. În luna iulie a acestui an sonda va intra în faza de apropiere de planetoid, instrumentele sale de bord fiind trezite din starea de hibernare. Conform calculelor NASA, New Horizons va survola planetoidul 2014 MU69 la 1 ianuarie 2019.

Spre deosebire de Pluto, care prezintă semne de activitate geologică și are o suprafață care este permanent remodelată, planetoidul 2014 MU69 este practic neschimbat de la formarea sa. Astfel de obiecte mici se pare că au reprezentat materia primă din care s-au format planetele pitice din Centura Kuiper. 2014 MU69 este unul din cinci obiecte similare ce au fost descoperite în 2014 prin intermediul Telescopului Spațial Hubble. El a fost ales pentru că se află pe o traiectorie mai apropiată de direcția de deplasare a sondei spațiale, nefiind nevoie de un consum de combustibil foarte mare pentru schimbarea direcției.

Conform datelor transmise de sondă, oamenii de știință au stabilit că Pluto are o rază de 1.187 de kilometri, fiind puțin mai mare decât se credea inițial. În plus, New Horizons a descoperit "diversitatea formelor de relief ale lui Pluto", printre care și crusta acestei planete pitice care este foarte bogată în apă înghețată. Craterele de impact marchează o mare parte din suprafața lui Pluto, unele dintre ele având peste 200 de kilometri în diametru. Unele dintre aceste cratere strălucesc datorită depozitelor de gheață formate de-a lungul timpului pe margini și în interior. Cthulhu Regio - o regiune foarte întunecată aflată la sud-vest de deja celebră zonă în formă de inimă, Tombaugh Regio - este partea cu cele mai multe cratere și prezintă și semne ale activității tectonice.

"Inima" din Tombaugh Regio este ruptă în două: câmpiile plane, relativ netede de la vest au primit denumirea Sputnik Planum, iar deocamdată în această regiune nu a fost identificat nici măcar un singur crater de impact. Faptul că numărul craterelor diferă în funcție de regiunile acestei planete pitice are legătură cu vârsta diferită a scoarței din aceste regiuni, conform studiului. Cu cât sunt prezente mai multe cratere, cu atât scoarța este mai bătrână și mai inactivă sau "moartă", cum spun oamenii de știință - așa cum putem vedea pe Lună. Planetologii nu au identificat încă fenomenele care duc la reînnoirea și remodelarea scoarței, acoperind craterele, în regiunile tinere și active, așa cum este zona Sputnik Planum.

Nu în ultimul rând, Pluto este o planetă cu un colorit bogat. Camera color a sondei New Horizons a surprins "spectaculoasa diversitatea coloristică" a acestei planete pitice. Astfel, Cthulhu Regio are culoarea roșu închis, în timp ce partea vestică a "inimii" Tombaugh Regio are un colorit roșu deschis spre roz, iar partea estică a sa este chiar și mai deschisă la culoare. Aceste culori sunt rezultatul modului în care niște compuși organici denumiți tholine reflectă lumina. Tholinele se formează atunci când azotul și metanul se separă sub efectul razelor ultraviolete ale Soarelui și apoi se recombină formând macromolecule complexe.

Cea mai mare lună a lui Pluto, Charon, era și mai puțin cunoscută decât Pluto înaintea acestui survol istoric al sondei New Horizons. Având jumătate din diametrul lui Pluto, această lună este foarte greu de studiat de la distanță. Oamenii de știință au aflat că Charon nu este un satelit mort, pe care nu se mai întâmplă nimic, așa cum este Luna, ci este o lume cel puțin la fel de diversă ca și Pluto și prezintă la rândul său semne de activitate geologică.

Studiul lui Charon, pornind de la informațiile transmise de sonda New Horizons, a dezvăluit o lume cu o "geologie complexă", de la regiuni fragmentate de numeroase cratere până la câmpii netede, dar și canioane și linii de falie masive, suprafețe cu strălucire variabilă (deși nu prezintă un colorit la fel de bogat ca Pluto), precum și o uriașă pată întunecată aflată în jurul Polului Nord, care-i conferă ceva din aerul celebrei Stele a morții (Death Star) din seria "Star Wars".

La fel ca și Pluto, Charon păstrează urmele numeroaselor bombardamente suferite de-a lungul timpului. Echipa New Horizons este de părere că o parte dintre aceste cratere (în special cele localizate în așa-numita Vulcan Planum, la sud-est de masivele canioane de la suprafața lui Charon) par să aibă cel puțin 4 miliarde de ani vechime, apărând probabil în perioada așa-numitului "Mare bombardament târziu" (Late Heavy Bombardment - LHB - o perioadă teoretică a istoriei Sistemului Solar, întinzându-se aproximativ de la 4,1 până la 3,9 miliarde de ani, în timpul căreia s-ar fi produs o notabilă creștere a ciocnirilor meteorilor sau ale cometelor cu planetele telurice). La suprafața lui Charon există și o vastă rețea de canioane, în special în emisfera sudică a satelitului, cele mai mari dintre ele, Macross Chasma și Serenity Chasma, întinzându-se pe 1.050 de kilometri. În cea mai lată zonă a sa, Serenity Chasma măsoară 60 de kilometri și are o adâncime de până la 5 kilometri.

Coloritul lui Charon este "mult mai limitat decât al lui Pluto", însă regiunea boreală este "în mod distinct roșie", conform cercetătorilor. Această culoare specifică acestei regiuni poate fi legată de prezența anumitor compuși chimici care, atunci când sunt expuși luminii și radiațiilor solare, în perioada anotimpurilor mai calde, se transformă în tholine, asemenea celor de pe Pluto. De asemenea, o altă posibilă explicație este că suprafața lui Charon are o compoziție diferită față de subsolul acestei luni, iar cele două compoziții au fost fost amestecate în urma unui impact cu un asteroid masiv.

Sonda New Horizons a realizat și măsurători științifice ale lunilor mai mici ale lui Pluto: Nix, Hydra, Styx și Kerberos. Nix este o lună mică și alungită, măsurând doar 49 de kilometri lungime și 32 de kilometri lățime - de fapt nimic mai mult decât un asteroid rămas captiv în capcana gravitațională a lui Pluto. Proprietățile reflexive ale lui Nix indică faptul că această lună minusculă este cel mai probabil acoperită de apă înghețată. Hydra este de asemenea o lună non-sferică, măsurând 43 kilometri pe 33 de kilometri. La fel ca și în cazul lui Nix, este posibil ca suprafața sa să fie acoperită cu apă înghețată.

După ce sonda își va încheia periplul prin Centura Kuiper și dacă va fi într-o stare bună de funcționare, NASA ar putea lua decizia unei noi prelungiri a misiunii și pentru spațiul interstelar. Până la urmă, indiferent dacă misiunea va obține sau nu finanțări suplimentare, New Horizons se îndreaptă spre ieșirea din heliosferă. Oamenii de știință sunt de părere că sonda va dispune de suficientă energie pentru a păstra legătura cu Pământul pentru următoarele câteva decenii și ar fi extraordinar dacă ar putea fi reluate măsurătorile realizate de sondele Voyager 1 și Voyager 2 de la ieșirea din sistemul solar și pătrunderea în spațiul interstelar.

Sursa: Agerpres