Diferența dintre 8 și 9 mai, date când este marcată ziua Victoriei, aparent una tehnică, generată de fusul orar dintre Berlin și Moscova, a devenit în timp expresia unei rupturi simbolice și politice profunde. În Occident, sfârșitul războiului a fost asociat cu eliberarea Europei și revenirea la valorile democratice. În spațiul sovietic însă, victoria a fost integrată într-o construcție ideologică menită să legitimeze puterea regimului comunist și să consolideze controlul asupra societății.

Astfel, încă din primele decenii postbelice, memoria războiului a început să fie împărțită între comemorare și instrumentalizare. Occidentul a cultivat mai ales memoria tragediei, a victimelor și a lecției istorice care trebuia să împiedice repetarea catastrofei. În Uniunea Sovietică, dimpotrivă, războiul a devenit fundamentul unei mitologii politice bazate pe eroism colectiv, sacrificiu glorificat și cultul statului salvator.

Paradoxal, chiar Stalin, omul care a construit această mitologie, a tratat inițial cu prudență și chiar cu suspiciune Ziua Victoriei. După parada grandioasă din iunie 1945 de la Moscova, importanța zilei de 9 mai a fost rapid diminuată. Din 1947, aceasta a redevenit zi lucrătoare în URSS, iar comemorările au fost restrânse. Motivul era unul profund politic: veteranii întorși de pe front deveniseră o categorie greu de controlat. Ei văzuseră lumea dincolo de frontierele sovietice, își pierduseră frica și puteau reprezenta o alternativă morală la autoritatea totalitară.

Regimul stalinist nu avea nevoie de eroi independenți, ci de supuși obedienți. De aceea, memoria războiului a fost monopolizată de stat, iar soldatul real a fost înlocuit treptat cu imaginea propagandistică a „eroului sovietic” abstract, complet subordonat ideologiei oficiale.

În perioada lui Nikita Hrușciov, marcată de destalinizare, 9 mai a rămas o sărbătoare formală, fără fastul de mai târziu. Nu existau parade militare anuale, iar comemorarea avea un caracter relativ sobru. Hrușciov încerca să mențină valoarea simbolică a victoriei fără a reactiva cultul total al lui Stalin.

Transformarea decisivă s-a produs însă în perioada lui Leonid Brejnev. Din 1965, „Ziua Victoriei” a devenit unul dintre pilonii identității sovietice. A fost reintrodusă ca zi liberă, iar mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei” a fost ridicat la rang de religie civilă. În lipsa unei ideologii comuniste capabile să mobilizeze emoțional societatea, regimul sovietic a folosit victoria din 1945 drept principală sursă de legitimitate morală.

Din acel moment, războiul nu a mai fost prezentat ca o tragedie umană de proporții apocaliptice, ci ca o epopee eroică în care URSS apărea drept salvator unic al omenirii. Contribuția aliaților occidentali era minimalizată, iar rolul celorlalte republici sovietice era absorbit în narațiunea dominantă a „victoriei ruse”.

După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia s-a confruntat cu o profundă criză identitară. Imperiul suferise o gravă lovitură, ideologia comunistă se prăbușise, iar noul stat rus căuta cu disperare un nou fundament simbolic. În primii ani ai lui Boris Elțîn, Ziua Victoriei a fost tratată relativ rezervat, într-un context dominat de orientarea pro-occidentală și de tentativele de democratizare.

Totuși, începând cu aniversarea din 1995, comemorarea a fost reactivată și reinterpretată treptat drept principal simbol al continuității istorice a statului rus. Această transformare a atins dimensiuni fără precedent odată cu ascensiunea lui Vladimir Putin.

Sub Putin, 9 mai a încetat să mai fie doar o zi a memoriei. Ea a devenit nucleul unei noi ideologii de stat. Parada militară anuală de la Moscova s-a transformat într-un spectacol gigantic al forței militare, iar simbolurile războiului au fost convertite în instrumente de mobilizare politică și loialitate față de Kremlin.

Astfel s-a născut ceea ce mulți istorici și analiști numesc astăzi „pobedobesie” – cultul obsesiv și agresiv al victoriei. Diferența dintre comemorare și glorificare este esențială. În majoritatea statelor europene, memoria războiului este asociată cu formula „Niciodată din nou”. În Rusia contemporană, sloganul devenit popular este însă „Putem repeta”. Această schimbare de sens spune aproape totul despre natura noii ideologii.

Panglica Sfântului Gheorghe, simbol asociat tradiției imperiale țariste și ulterior recuperat propagandistic de Kremlin, a fost transformată într-un semn al loialității politice și al expansionismului rus. În mod paradoxal, această simbolistică ignoră faptul că atât combinația cromatică respectivă, cât și actualul tricolor rus au fost utilizate inclusiv de formațiuni colaboraționiste precum armata generalului Andrei Vlasov, aliată Germaniei naziste.

Istoria reală este însă incomodă pentru propaganda oficială. La fel de incomodă este și realitatea privind prețul uman al victoriei sovietice. Propaganda Kremlinului construiește imaginea soldatului sovietic ca erou voluntar, animat exclusiv de patriotism și spirit de sacrificiu. Documentele istorice arată însă o altă imagine: milioane de oameni au luptat adesea din frică – nu doar de inamic, ci și de propriul regim.

Datele publicate după deschiderea parțială a arhivelor sovietice sunt cutremurătoare. Pe parcursul războiului, tribunalele militare sovietice au condamnat peste două milioane și jumătate de persoane. În jur de două sute de mii de militari sovietici au fost executați de propriul stat. O cifră care echivalează cu efectivul a peste cincisprezece divizii complete.

Nicio propagandă oficială nu vorbește despre această teroare internă. Nu se vorbește despre batalioanele disciplinare, despre detașamentele NKVD care împușcau soldații retrași fără ordin, despre mobilizările forțate sau despre atacurile frontale sinucigașe ordonate fără nicio grijă pentru pierderi.

Și mai grav este faptul că actuala ideologie a Kremlinului încearcă să elimine orice responsabilitate sovietică pentru declanșarea războiului. Pactul Ribbentrop-Molotov este relativizat sau justificat, iar războiul începe convenabil în discursul oficial abia la 22 iunie 1941. Tot ceea ce precedă această dată – ocuparea Poloniei, anexarea statelor baltice, ocupația Basarabiei, colaborarea economică și militară sovieto-germană – este împins în zona tăcerii sau reinterpretării propagandistice.

În paralel, Stalin este reabilitat treptat ca „mare conducător strategic”, iar crimele și represiunile sale sunt minimizate sau justificate în numele „măreției istorice”. Astfel, comemorarea victoriei devine indirect și o legitimare simbolică a autoritarismului.

Cea mai periculoasă formă de mistificare este însă utilizarea memoriei războiului pentru justificarea agresiunii contemporane împotriva Ucrainei. Kremlinul a reciclat retorica „antifascistă” pentru a prezenta un stat democratic drept „nazist” și pentru a transforma un război de agresiune într-o pretinsă „operațiune de denazificare”.

În această logică propagandistică, soldatul rus din Ucraina este prezentat drept continuator direct al soldatului sovietic din 1945. Astfel, trecutul este folosit pentru legitimarea prezentului, iar memoria victimelor este convertită într-o armă ideologică.

Pentru Republica Moldova, această problemă nu este una abstractă sau exclusiv academică. Ea are implicații directe asupra securității informaționale și identitare a societății.

Basarabia a plătit un preț uriaș în timpul și după război. După reocuparea sovietică din 1944, peste 300 de mii de oameni au fost mobilizați din teritoriul actual al Republicii Moldova în Armata Sovietică. Majoritatea dintre ei au fost trimiși direct pe cele mai periculoase sectoare ale frontului, fără pregătire adecvată și fără echipament suficient. Aproximativ o sută de mii nu s-au mai întors niciodată acasă. Aceasta nu este o statistică a gloriei, ci una a tragediei naționale.

Pentru Basarabia, victoria sovietică nu a însemnat doar sfârșitul războiului, ci și revenirea ocupației, deportărilor, foametei organizate și represiunii politice. Din acest motiv, triumfalismul zgomotos de la 9 mai, cântecele de front, simbolurile imperiale și festivismul propagandistic reprezintă o ofensă adusă memoriei celor sacrificați. O societate matură nu transformă suferința propriilor morți în spectacol ideologic.

Republica Moldova are nevoie de o clarificare morală și istorică. Comemorarea victimelor războiului trebuie separată de propaganda geopolitică. Ziua Europei, celebrată pe 9 mai, exprimă ideea reconcilierii, a păcii și a cooperării între popoare – exact opusul ideologiei militariste promovate astăzi de Kremlin.

De asemenea, educația istorică trebuie să devină un instrument esențial de combatere a falsificării trecutului. Tinerele generații trebuie să cunoască nu doar eroismul real al celor care au luptat împotriva nazismului, ci și crimele totalitarismului sovietic, pactul Stalin-Hitler, deportările, foametea și dimensiunea represiunii interne.

Adevărata cinstire a celor căzuți în al Doilea Război Mondial nu înseamnă glorificarea războiului și nici transformarea trecutului într-o armă ideologică. Ea înseamnă apărarea păcii, a adevărului istoric și a demnității umane.

Mistificarea ideologică a victoriei din 1945 nu urmărește doar controlul trecutului. Ea urmărește controlul prezentului și justificarea viitorului. Tocmai de aceea, apărarea memoriei istorice reale devine astăzi nu doar o datorie morală, ci și un act de rezistență intelectuală și civică împotriva propagandei imperiale.