Cotidianul american The Washington Post a fost cel care anunța în premieră pe 30 noiembrie 2021, pe baza unor imagini din satelit și surse din comunitatea de informații a Statelor Unite, că Rusia masează din nou trupe de-a lungul graniței sale cu Ucraina, la 8 ani după anexarea ilegală a Crimeii și declanșarea războiului separatist din Donbas, transmite hotnews.ro.

Informația a stârnit imediat îngrijorare în cancelariile occidentale și la Kiev, dar ea a fost negată la scurt timp de către ministerul ucrainean al Apărării. Oficialii de la Kiev au revenit însă apoi asupra dezmințirii, confirmând că serviciile de informații ale țării au detectat în jur de 90.000 de trupe ruse în apropierea graniței comune. Numărul avea să crească în lunile următoare.

Pe 12 noiembrie Statele Unite au tras un prim semnal de alarmă, oficiali de la Washington avertizând explicit că Rusia se pregătește de o invazie. Pe atunci un nume necunoscut publicului internațional, generalul Kirilo Budanov, șeful serviciului de informații militare al Ucrainei, avertiza la rândul său pe 21 noiembrie într-un interviu acordat Military Times că Rusia se pregătește să atace Ucraina până la sfârșitul lunii ianuarie.

Avea să greșească estimarea cu doar o lună.

Conducerea politică de la Kiev nu părea însă convinsă că președintele rus Vladimir Putin ar putea recurge la un asemenea gest nebunesc. După cum avea să dovedească istoria, liderii politici de la Kiev, inclusiv președintele Volodimir Zelenski, s-au înșelat.

Primul semnal public dat de Putin că trupele rusești nu s-ar afla la granița ucraineană doar pentru „exerciții militare” a venit pe 14 decembrie 2021, când liderul de la Kremlin a cerut negocieri „imediate” cu NATO și SUA privind garanțiile pe care Rusia le dorea pentru securitatea sa, pe fondul tensiunilor cu Ucraina pe care chiar Moscova le-a creat.

Trei zile mai târziu, ministerul rus de Externe publica revendicările Rusiei. Printre acestea se numărau nu doar excluderea posibilității ca NATO să se extindă și să primească Ucraina în alianță, ci și ca toate trupele acesteia să fie retrase din Europa de Est din statele deja membre, inclusiv România, Polonia și Bulgaria.

Analiștii nu s-au pus de acord nici până în ziua de azi ce a încercat Putin cu aceste revendicări, dacă ele au vizat doar crearea unei justificări pentru a invada Ucraina, sau dacă președintele rus chiar a crezut că poate să obțină unele concesii de la NATO în privința punctelor ce nu erau atât de clar inacceptabile. Cert este că Kremlinul s-a declarat nemulțumit de răspunsul Statelor Unite și al NATO.

 

Situația s-a deteriorat brusc mai târziu în cursul lunii când, într-un discurs delirant ținut pe 21 februarie, Putin a recunoscut de facto independența așa-ziselor „republici populare” Donețk și Lugansk proclamate de separatiștii pro-ruși în regiunea Donbas din estul Ucrainei. Imediat după aceea el a ordonat ca armata rusă să intre în aceste teritorii ucrainene pentru a „menține pacea”.

Doar o zi mai târziu președintele Rusiei anunța că a recunoscut suveranitatea separatiștilor asupra întregului teritoriu al regiunilor Donețk și Lugansk, nu doar asupra a zonelor pe care ei le controlau.

Războiul bătea la ușă.

Dovezi apărute ulterior au arătat însă că Putin înregistrase mesajul video cu declarația sa de război împotriva Ucrainei încă din seara zilei de 21 februarie, când i-a primit la Moscova pe liderii separatiștilor.

Citită în dimineața zilei de joi, 24 februarie, la 05:48 ora Moscovei de către un Putin așezat în spatele biroului său de lemn de la Kremlin, declarația de război a Rusiei vorbea de „denazificarea” și „demilitarizarea” Ucrainei, cuvinte care aveau să fie repetate de propaganda rusă timp de luni de zile.

„Am luat decizia pentru o operațiune militară specială”, a spus Putin, o altă sintagmă devenită obligatorie în Rusia.

Adresându-se direct soldaților ucraineni, președintele rus le-a cerut să depună armele, dându-le asigurări că vor putea „părăsi câmpul de luptă fără impedimente”. Nu a fost ascultat.

Războiul a început cu bombardamente masive și atacuri cu rachete ale forțelor ruse împotriva marilor orașe ucrainene, obiectivelor militare și de infrastructură trasate de comandamentul militar de la Moscova probabil cu luni în urmă.

La orele după-amiezii trupele ruse au intrat în regiunea Kievului, grație culoarului terestru oferit în nordul Ucrainei de către dictatorul bielorus Alexandr Lukașenko, care a permis armatei lui Putin să atace de pe teritoriul țării sale și forțelor aeriene rusești să folosească bazele aeriene bieloruse.

În capitala ucraineană a început haosul, civilii încercând să găsească adăpost în metrou sau să fugă din oraș, în timp ce guvernul lui Zelenski și comandanții săi militari depuneau eforturi să înțeleagă amploarea situației. Rusia atacase pe toate fronturile, așteptându-se la o victorie ușoară, după cum avea să se dovedească mai târziu.

Joi seara consilierul prezidențial Mihailo Podolyak anunța că trupele ruse au ocupat centrala nucleară Cernobîl. Anunțul privind ocuparea Insulei Șerpilor, vitală pentru protejarea exporturilor maritime ale Ucrainei, a venit câteva ore mai târziu. Însă gestul de frondă al grănicerilor ucraineni de aici a devenit în lunile care au urmat cel mai puternic simbol al rezistenței ucrainene.

Printre cele mai intense lupte duse în prima zi a războiului au fost cele de la aeroportul Hostomel de lângă Kiev, forțele aeriene ale Rusiei lansând aici o operațiune cu elicoptere și trupe aeropurtate demnă de manualele de război. Analiștii militari au notat ulterior că succesul forțelor ucrainene în a apăra acest aeroport strategic a avut un rol decisiv pentru cursul războiului.

Dacă Hostomelul cădea, era foarte probabil să îi urmeze Kievul. În schimb, deși forțele speciale ruse Spețnaz au reușit pentru scurt timp să ajungă pe străzile capitalei ucrainene, grosul armatei de invazie alocate să o cucerească a rămas împotmolit timp de săptămâni de zile la zeci de kilometri nord-vest de Kiev.

Însă pe fronturile din estul și sudul Ucrainei forțele lui Putin avansau rapid, în pofida rezistenței a armatei ucrainene și a curajului incredibil de care au dat dovadă în unele locuri civilii ucraineni care au ieșit cu brațele goale în fața tancurilor și blindatelor rusești pentru a încerca să le oprească.

În cele din urmă opoziția apărătorilor ucraineni, atacurile repetate cu drone Bayraktar TB2 și sisteme antitanc Javelin împotriva coloanelor blindate ruse, dar și marile lacune de care a dat dovadă comandamentul militar de la Moscova în ceea ce privește pregătirea logistică a invaziei, au dus la stagnarea ofensivei.

Primul moment uriaș de respiro pentru conducerea Ucrainei a venit însă abia la sfârșitul lunii martie, când armata rusă a anunțat „reducerea drastică a activității militare” în zonele Kievului și Cernihivului. Rusia a încercat să acopere acest eșec prin a lega decizia de discuțiile de pace ce aveau loc la momentul respectiv în Turcia.

Deși anunțul a fost privit inițial cu scepticism, în zilele următoare a devenit evident că armata rusă își retrage într-adevăr forțele din aceste regiuni.

Însă tot zilele care au urmat anunțului făcut de ministerul rus al Apărării pe 29 martie au scos la iveală amploarea masacrelor comise de armata rusă în teritoriile pe care reușise să le ocupe. Pe 2 aprilie trupele Ucrainei eliberau orașul Bucea din regiunea Kievului, descoperind atrocitățile cărora le-au căzut victime civilii ucraineni în timpul ocupației.

Masacre similare au fost descoperite la Irpin și în alte localități. În timp ce aceste crime au fost comise în spatele frontului, departe de ochii opiniei publice internaționale, un atac al forțelor ruse din luna aprilie a șocat întreaga lume.

Pe 8 aprilie două rachete rusești au lovit o gară din Kramatorsk, oraș aflat în regiunea Donețk, ucigând zeci de civili care încercau să fugă de război și rănind peste 100 alții. Majoritatea celor care așteptau în gară să plece înaintea unui nou atac al armatei ruse erau femei și copii.

„Este răul fără limite”, descria președintele ucrainean Volodimir Zelenski atacul. Aveau să urmeze și altele îndreptate de forțele armate ruse împotriva civililor ucraineni, în văzul întregii lumi.

Moscova fie le-a negat, fie a spus că au vizat „ținte militare” legitime. Scufundarea pe 14 aprilie a navei amiral „Moskva”, mândria flotei Mării Negre, nu a putut fi însă ascunsă opiniei publice din Rusia, deși a fost pusă inițial de propaganda de la Moscova pe seama „mării furtunoase”.

În cursul primăverii și a primelor luni de vară comandamentul militar de la Moscova a decis să schimbe strategia. Devenise evident că forțele ruse epuizate nu mai pot susține o ofensivă pe scară largă, cu atât mai puțin una pe toate fronturile.

Primul obiectiv a fost finalizarea cuceririi Mariupolului, orașul-port strategic de la Marea Azov pe care forțele ruse îl încercuiseră încă din data de 5 martie, dar care se încăpățâna să rămână un ghimpe în coasta armatei lui Putin din sudul Ucrainei, ținând pe loc trupe pe care Moscova le dorea trimise în direcția Nikolaevului și apoi a Odesei.

Rezistența eroică a pușcașilor marini din Mariupol și a regimentului Azov, în timp ce forțele ruse distrugeau orașul clădire cu clădire, a făcut înconjorul presei internaționale timp de mai bine de 3 luni. Unitățile separatiștilor pro-ruși ce luptau alături de armata Moscovei la Mariupol au revendicat în cele din urmă cucerirea zonei portuare a orașului pe 11 aprilie.

Pușcași marini ucraineni au mai rămas însă pe poziții câteva zile, înainte de a se preda sau a face joncțiunea cu militarii regimentului Azov ce apărau zona uzinei Azovstal. Rezistența avea să continue în buncărele de sub uzină până la jumătatea lui mai, când ultimii apărători ai Mariupolului au depus armele după ce au rămas fără muniții și provizii.

În următoarele două luni forțele Moscovei și-au folosit superioritatea covârșitoare în ceea ce privește artileria ca parte a unei noi faze a războiului. Deși greu, comandamentul militar de la Moscva părea să își fi învățat lecția: imaginile cu coloane blindate rusești decimate de dronele Bayraktar sau surprinse în ambuscade de forțele ucrainene au dispărut aproape cu totul.

În schimb, armata rusă a trecut la bombardarea sistematică a oricăror poziții ucrainene înainte să încerce măcar să avanseze. Obiectivul oficial devenise cucerirea întregului teritoriu al regiunilor Lugansk și Donețk. Site-ul de investigații Meduza scria însă în premieră pe 9 iunie că Vladimir Putin ar fi decis anexarea tuturor teritoriilor ucrainene ocupate, nu doar a celor două pe care le-a folosit drept pretext pentru declanșarea războiului.

Însă pentru moment eforturile erau concentrate asupra Donețkului și Luganskului. Artileria rusă a transformat fronturile ucrainene de aici într-un veritabil iad, deși progresul a fost unul lent și cu pierderi grele. Dar noua strategie a funcționat.

Pe 25 iunie forțele ruse reușeau să ocupe în totalitate orașul Severodonețk din regiunea Lugansk, iar pe 3 iulie ministrul Apărării Serghei Șoigu îl informa personal pe Putin că Liscianskul, ultima localitate majoră controlată de forțele ucrainene în această regiune, a căzut. „Eliberarea” uneia dintre cele două regiuni revendicate de separatiștii pro-ruși era finalizată.

 Continuarea articolului îl puteți citi pe hotnews.ro.