Grecia trece printr-o criză mai gravă decât Marea Recesiune [n.tr. - SUA, anii '20-'30] și nimic din ce se întâmplă în prezent nu oferă vreo speranță de revenire.

Spania a fost aclamată ca o poveste de succes, pentru că economia ei este în sfârșit în creștere - dar șomajul tot la 22% rămâne. În plus, a apărut și un arc al stagnării întins de-a lungul zonei nordice a continentului: Finlanda trece printr-o recesiune comparabilă cu aceea din Europa sudică, iar Danemarca și Olanda o duc și ele foarte rău.

Cum de au ajuns lucrurile atât de rău? Răspunsul este că asta este ceea ce se întâmplă atunci când politicienii plini de automulțumire ignoră aritmetica și lecțiile istoriei. Și nu, nu vorbesc de socialiștii din Grecia sau de cine știe unde; vorbesc de oamenii ultra-respectabili de la Berlin, Paris și Bruxelles care și-au petrecut un sfert de secol conducând Europa pe baza unei economii fanteziste.

Pentru cineva care nu știe prea multă economie sau care alege să ignore întrebările incomode, înființarea monedei europene unice suna ca o idee nemaipomenită. Afacerile s-ar derula mai ușor peste granițele naționale, iar moneda ar reprezenta și un puternic simbol al unității. Cine ar fi putut să prevadă enormele probleme pe care avea euro să le provoace?

De fapt, chiar mulți oameni. În ianuarie 2010 doi economiști europeni publicau un articol intitulat "Nu se poate întâmpla, e o idee rea, nu va ține", în care îi luau peste picior pe economiștii americani care avertizaseră că euro va cauza probleme mari. După cum avea să se dovedească, articolul a ajuns în mod accidental un clasic: chiar în momentele în care era el scris, toate acele avertismente sumbre erau în curs de a se adeveri. Iar intenționata listă a rușinii - lungul pomelnic de economiști citați pentru pesimismul lor eronat - s-a transformat într-un fel de listă de onoare, un who's who al celor care într-o măsură mai mică sau mai mare nimeriseră predicția corectă.

Singura mare greșeală a euroscepticilor a fost că au subestimat enormitatea pagubelor pe care le-ar fi putut provoca moneda unică.

Ideea este că nu era atât de greu de sesizat, încă de la bun început, că o uniune monetară lipsită de o uniune politică era un proiect foarte dubios. Și atunci de ce a mers Europa mai departe cu el?
În primul rând, aș spune eu, pentru că ideea de euro suna atât de bine. Adică deschisă către viitor, specifică mentalității europene, exact acel gen de lucruri care îi place acelui tip de oameni care țin discursuri la Davos. Asemenea oameni nu vroiau să-i audă pe niște tocilari de economiști spunându-le că viziunea lor strălucită este o idee proastă.

De fapt, în interiorul elitei europene avea să devină foarte rapid extrem de dificil să se ridice obiecții față de proiectul monetar. Îmi amintesc foarte bine atmosfera de la începutul anilor '90: oricine punea la îndoială ideea adoptării monedei euro era efectiv eliminat din discuție. Mai mult, dacă erai american și îți exprimai dubii, atunci erai invariabil acuzat de motive ascunse - că ești ostil Europei sau că vrei să menții "exorbitantul privilegiu" al dolarului.

Și euro a venit. Timp de un deceniu de la introducerea lui, o enormă bulă financiară a mascat problemele fundamentale pe care le avea. Dar acum, cum spuneam, toate temerile scepticilor s-au adeverit.
În plus, povestea nu se sfârșește aici. Când presiunile prezise și predictibile au început să apese pe euro, răspunsul politic al Europei a fost să impună o austeritate draconică țărilor îndatorate - și să nege logica simplă și dovezile istorice care afirmă că asemenea politici vor provoca teribile pagube economice, nereușind în același timp să obțină promisa reducere a datoriilor.

Este uimitor, chiar și acum, să vezi cu câtă seninătate cei mai înalți demnitari europeni au respins avertismentele conform cărora tăierea cheltuielilor publice și mărirea impozitelor vor cauza recesiuni grave și cum insistau ei că totul va fi bine, întrucât disciplina fiscală inspiră încredere. (Și nu a făcut-o.) Adevărul este că a încerca să gestionezi datorii mari doar pe baza austerității - mai ales când mai urmărești în paralel și o anume politică monetară - nu a funcționat niciodată. Nu a funcționat pentru Marea Britanie după primul război mondial, în ciuda unor sacrificii imense; de ce s-ar aștepta oricine să funcționeze pentru Grecia?

Ce ar trebui Europa să facă acum? Răspunsuri bune nu există - însă motivul pentru care nu există răspunsuri bune este acela că euro s-a transformat într-o capcană de gândaci, una din care cu greu mai poți ieși. Dacă Grecia ar mai fi avut încă propria ei monedă, atunci argumentele în favoarea devalorizării acelei monede pentru creșterea competitivității Greciei și pentru eliminarea deflației, ar fi fost copleșitoare.

Faptul că Grecia nu mai are o monedă, că ar trebui să creeze una nouă pornind de la zero, ridică enorm mizele. Intuiția îmi spune că părăsirea zonei euro tot se va dovedi necesară până la urmă. Și, orice s-ar întâmpla, este esențial să i se șteargă Greciei o mare parte a datoriilor.

Însă noi nu purtăm o discuție clară cu privire la aceste opțiuni, deoarece discursul european este în continuare dominat de acele idei pe care elita continentului le-ar vrea adevărate, dar care nu sunt. Iar Europa plătește un preț teribil pentru această monstruoasă automulțumire.