Începând cu ultimii ani ai lui Gorbaciov și Reagan, această epocă s-a caracterizat printr-o cooperare cu urcușuri și coborâșuri și prin dispute între Rusia și Occident, dar mereu cu sentimentul că, treptat, Rusia se va alătura ordinii internaționale. Nu mai este cazul. Noua noastră epocă se definește prin ciocniri ideologice, printr-o reapariție a naționalismului și prin ocuparea unor teritorii - o epocă întrucâtva similară tragicelor perioade de confruntări din Europa secolului XX. Și totuși, există niște deosebiri importante, iar înțelegerea acestor deosebiri va fi de crucială pentru succesul politicii externe americane din următoarele decenii.
Nu am dorit să ajungem la această confruntare. Ne-am trezit în această perioadă din cauză că nu am câtigat total "războiul rece". Comunismul s-a perimat, Uniunea Sovietică a dispărut, iar puterea rusă s-a diminuat. Dar prăbușirea ordinii sovietice nu a dus treptat la o tranziție spre democrație și spre piețele rusești sau la o integrare a Rusiei în Occident.

Unii ruși au promovat un imens program de schimbări revoluționare. Și au avut rezultate: un colaps relativ pașnic (până acum) al imperiului sovietic, o societate rusească mai bogată ca niciodată, o mai mare apărare a drepturilor omului și instituții funcționând uneori în mod democratic.

Dar apariția democrației concomitent cu declinul economic și cu pierderea imperiului a generat o ripostă contrarevoluționară - o nostalgie după vechea ordine și nemulțumiri față de modul în care s-a încheiat "războiul rece".

Susținătorii acestei perspective nu au fost mereu în majoritate. Iar venirea la putere a unui susținător al acestei ideologii - domnul Putin - nu era inevitabilă. Deși invadarea Georgiei de către Rusia, în 2008, a izolat Rusia pentru un timp, integrarea sa în actuala ordine internațională nu își pierduse șansele.
În primii mei ani ca membru al guvernului (american), l-am văzut pe președintele Medvedev cooperând cu președintele Obama în probleme reciproc avantajoase - un nou tratat START, noi sancțiuni împotriva Iranului, noi rute de aprovizionare prin Rusia pentru soldații noștri din Afganistan și aderarea Rusiei la Organizația Mondială a Comerțului. Rezultatele acestei "relansări" au ajutat o serie de interese naționale vitale pentru americani.

Politica americană de angajare și integrare după "războiul rece", promovată de administrațiile democrate și republicane deopotrivă, părea să funcționeze din nou.

În 2012, când domnul Putin a devenit din nou președinte, aceste șanse s-au împuținat, iar ulterior au dispărut. El a revenit la vremurile când zeci de mii de ruși protestau față de falsificarea alegerilor și față de lipsa de răspundere a guvernului în general. Dacă majoritatea rușilor l-au prețuit pe domnul Putin în perioada primelor două mandate, din 2000 până în 2008, pentru întărirea statului și pentru dezvoltarea economiei, unii (nu toți) așteptau mai mult de la el în perioada celui de-al treilea mandat, iar replica sa nu a fost clară.

El era mai ales supărat pe protestatarii tineri, educați și bogați din Moscova, care nu apreciau faptul că el (în opinia sa) îi îmbogățise. Așa că a dat înapoi, impunând niște restricții în comportamentul independent, restricții care aminteau de zilele sovietice. El a atacat presa independentă, i-a arestat pe demonstranți și a cerut ca bogații să își aducă averile acasă.

Pentru mai multă autocrație, domnul Putin avea nevoie de un dușman - StateleUnite - ca să își întărească legitimitatea. Propagandiștii săi au difuzat imagini despre imperialismul american, despre practicile imorale și despre presupuse planuri de răsturnare a Guvernului Putin. În calitate de ambasador la Moscova, am jucat deseori rolul principal în aceste "opere" de ficțiune.

Antiamericanismul strident, proferat de liderii ruși și difuzat de televiziunea controlată de stat, a atins culmea fanatismului în momentul când domnul Putin a anexat Crimeea. El a arătat în mod clar că dorește o confruntare cu Occidentul, că nu se mai simte legat de legislația și normele internaționale și că nu se teme să folosească puterea rusă ca să revizuiască ordinea internațională.

Domnul Putin și-a lansat un pivot strategic. Învățând din bunele lecții oferite de conflictul nostru cu Moscova din trecut, și Statele Unite trebuie să facă același lucru printr-o strategie controlat reținută și angajată. Asemănarea cu conflictele de ordin ideologic din secolul trecut este izbitoare. Această nouă confruntare a fost provocată nu de noi, ci de un lider autocrat revizionist. După cu nu "Rusia", ci domnul Putin a provocat-o. Nu este o coincidență faptul că, în ultimii doi ani anteriori invadării Crimeii, el a slăbit simțitor instituțiile democratice rusești, trecând după aceea la închiderea canalelor independente de presă în perioada disputelor sale cu Ucraina.

Lupta ideologică dintre dictatură și democrație a revenit în Europa la fel ca în secolul trecut. Din cauză că, în Rusia, instituțiile democratice nu au prins niciodată rădăcini cu adevărat, această luptă nu a dispărut niciodată cu totul. Dar acum, societatea democrată trebuie să recunoască un fapt, și anume, că guvernarea domnului Putin este o dictatură, ea trebuind să se implice în lupta intelectuală și legală împotriva acestui sistem cu aceeași vigoare de care am dat dovadă și în luptele anterioare din Europa împotriva guvernelor antidemocratice.

La fel ca în trecut, Kremlinul are intenția și dispune de capacitatea de a submina guverne și state apelând la diverse instrumente, precum armata, banii, presa, poliția secretă și energia.

Aceste similitudini necesită anumiți pași de ordin politic. Cel mai important este ca Ucraina să repurteze succes ca democrație, ca economie de piață și ca stat. În primul eșalon al reformelor trebuie să se afle eficiența și diversificarea energetică, dar și reforma armatei și eliminarea corupției. Și alte țări în pericol din regiune, ca Moldova și Georgia, trebuie urgent impulsionate.

Apoi, la fel ca în secolul XX, aceste țări situate ferm de partea noastră trebuie să primească asigurări și să fie protejate. NATO a reacționat deja rapid, dar aceste eforturi trebuie susținute printr-o amplasare mai substanțială de aparatură militară în țările din prima linie, printr-o mai bună instruire și integrare a forțelor și prin noi eforturi menite să reducă dependența statelor membre ale NATO de energia rusească.
Apoi, la fel ca înainte, actualul regim trebuie izolat. S-a terminat acum cu strategia de a face Kremlinul să își schimbe comportamentul prin angajare, integrare și retorică. Adio particpării în Grupul celor Opt, aderării la Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare și implicării în discuții pe tema apărării antirachetă. În schimb, trebuie să existe sancțiuni, inclusv împotriva acelor oameni și instituții - propagandiști, întreprinderi de state, bănci în relații cu Kremlinul - care acționează ca instrumente ale puterii exercitate de domnul Putin. Altminteri, persoanele și companiile care nu au legături cu guvernul trebuie susținute, inclusiv cele care își retrag activele din Rusia și emigrează.

În sfârșit, la fel cum s-a întâmplat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și pe vremea "războiului rece", Statele Unite și aliații noștri pot colabora cu domnul Putin atunci când niște interese vitale o cer. Dar aceste relații trebuie înțelese ca fiind strict de tranziție, și nu un mijloc de face Rusia să accepte din nou normele și valorile internaționale. Așa trebuie să vadă el aceste relații, și așa trebuie să le vedem și noi.

În același timp, această nouă confruntare din Europa se deosebește destul de mult de cele de pe vremea "războiului rece" sau din perioada interbelică. Multe deosebiri ne sunt de ajutor. Altele, nu.
Cel puțin, spre deosebire de comunism sau chiar de fascism, putinismul nu are mulți susținători în afara Rusiei. Chiar și în Rusia, liderii curajoși ai societății civile încă mai resping dictatura, războiul și fervoarea naționalistă și au reușit să mobilizeze zeci de mii de oameni împotriva intervenției lui Putin, în timp ce un segment mai numeros, dar tăcut al societății deplânge actuala epocă.

Am întâlnit asemenea sceptici tăcuți - în guvern, în lumea afacerilor și în societate - în fiecare zi dealungul misiunii mele. Pe vreme de criză, cetățenii se strâng în jrul stegurilor, iar propaganda funcționează. Dar naționalismul domnului Putin se bazează mai ales pe un neo-sovietism și pe un antiamericanism pur. Ar fi greu să continui să îi mai sperii pe ruși cu încercuirea americană și cu amestecul în treburile interne. Sunt prea isteți.

În al doilea rând, Rusia domnului Putin nu are aliați adevărați. Trebuie să facem ca situația să rămână așa. Este importantă mai ales încurajarea distanțării chinezilor de revizionismul Rusiei, revizionism care vizează independența unor state din Asia Centrală și din Caucaz.

O altă diferență este aceea că puterea militară a Rusiei este o umbră a celei sovietice. Un nou conflict mondial este improbabil. Dar armata Rusiei mai poate încă amenința statele de la frontiera rusească, așa că europenii trebuie să le întărească acestora apărarea, iar guvernele și companiile occidentale trebuie să nu mai acorde asistență în vederea modernizării armatei ruse.

Diferența evidentă este aceea că, pe vremea ultimului conflict, internetul nu exista. Recentele acțiuni, prin care Kremlinul a încercat să îi lipsească pe cetățeni de informațiile independente, sunt neliniștitoare, dar revoluția comunicațiilor oferă asigurări că rușii de azi nu vor mai fi izolați ca bunicii lor.

O mai mare prezență a țării în lume le dă rușilor posibilitatea de a face o analiză comparativă pentru a-și evalua situația de acasă. Este vorba despre un instrument puternic, care trebuie susținut prin schimburi educaționale, prin dialoguri de la om la om și printr-o mai mare conexiune între adevăratul sector privat rusesc și partenerii săi internaționali.

Dar mai există și două mari diferențe care ne slăbesc mâna. Prima: Statele Unite nu mai dispun de autoritatea morală de care dispuneau în secolul trecut. Ca ambasador, mi-a fost greu să apăr credința noastră în suveranitate și în legislația internațională atunci când rușii îmi puneau întrebări pe această temă. "Dar cum rămâne cu Irakul?". Apoi, unele practici ale democrației americane nu plac nici ele observatorilor din străinătate. Ca să câștigăm acest nou conflict, trebuie să restabilim poziția Statelor Unite ca model.

A doua: ne confruntăm cu o oarecare dezangajare în afacerile mondiale. După două războaie, asta era inevitabil, dar nu putem merge prea departe în acest sens. Dacă ne retragem, Rusia merge înainte. Liderii din Congres și de la Casa Albă trebuie să conlucreze pentru a semnala că suntem gata să conducem lumea liberă într-o nouă luptă.

Statele Unite, împreună cu rușii care vor să trăiască într-o Rusie prosperă și democratică, vor învinge în acest conflict din Europa. În secolul trecut, democrațiile s-au consolidat remarcabil, în timp ce dictaturile au continuat să cadă. Democrațiile se încheagă mai ales într-o societate educată, bogată și urbană ca Rusia. O Rusie democratică nu își va putea defini mereu interesele așa cum facem noi, dar va deveni un partener mai stabil al celorlalte democrații.

Nu putem spune cât va mai dura actualul guvern autocrat din Rusia. Dar o strategie clară și realistă cu care să înfruntăm acest nou pericol va ajuta la scurtarea perioadei în care tocmai am intrat.

Articol de Michael A. McFaul, mambru asociat Hoover la Stanford, a făcut parte timp de cinci ani din Administrația Obama în calitate de asistent al președintelui în cadrul Consiliului de Securitate Națională și ca ambasador în Federația Rusă.

Traducerea: Alexandru Danga