Oamenii de știință știau să facă acest calcul destul de bine pentru perioada 1990-2000, dar estimările care vizau deceniile precedente erau, până în prezent, puțin fiabile, întrucât sateliții și celelalte tehnologii erau mai puțin avansate.

Într-un studiu publicat în revista Academiei Naționale de Științe din Statele Unite, cercetătorii au recalculat pierderile de gheață începând cu 1972, data lansării pe orbită a primilor sateliți Landsat, care au fotografiat cu regularitate Groenlanda.

Oamenii de știință dispun de trei metode pentru măsurarea topirii calotei glaciare.

Sateliții măsoară pur și simplu altitudinea și variațiile acesteia cu ajutorul unui laser: dacă un ghețar se topește, satelitul vede scăderea în altitudine.

O a doua tehnică, constă în măsurarea variațiilor în gravitația terestră: munții nu se mișcă (aproape) deloc, așa că acestea se explică prin  mișcările și transformările apei.

Totodată, oamenii de știință au dezvoltat modele de bilanț al maselor: aceștia compară ceea ce se acumulează în Groenlanda (ploaie, ninsoare) cu ceea ce iese (râuri de gheață topită) și calculează apoi ceea ce rămâne.

Aceste modele, confirmate prin măsurători de teren, au devenit foarte fiabile începând cu mijlocul anilor 2000, cu o marjă de eroare cuprinsă între 5 și 7%, în comparație cu 100% cu câteva decenii în urmă.

Potrivit rezultatelor, în anii 1970, Groenlanda a câștigat în medie 47 de gigatone de gheață anual, după care a pierdut un volum echivalent în anii 1980.

Topirea a continuat într-un ritm similar în anii 1990, cu o accelerare puternică începând cu anii 2000 și mai ales din 2010.

În prezent, gheața se topește așadar de șase ori mai rapid decât în anii 1980, estimează cercetătorii.

Ghețarii din Groenlanda, doar aceștia, au contribuit la creșterea nivelului apelor oceanelor cu 13,7 milimetri din 1972. 

Sursa: RRA