Biologii de la Universitatea din Bangor (Țara Galilor) au urmărit zborul acestor păsări la altitudini de peste 7.000 de metri și au observat că gâștele indiene se deplasează în migrații pe o traiectorie de zbor sinusoidală, asemănătoare unei curse în montagnes russes.

Studiul lor, publicat în ultimul număr al revistei Science, arată că păsările se folosesc de formele înalte de relief și de curenții de aer care se formează în jurul acestora, profitând de acești curenți pentru a dobândi mai multă portanță și economisind energie față de un zbor în linie dreaptă.

Gâștele indiene îi fascinează pe biologi de foarte mult timp. Aceste păsări reușesc să facă lucruri care par imposibile - zborul la altitudini foarte înalte unde aerul conține mai puțin de 10% din oxigenul de la nivelul mării.

George Lowe, un alpinist din Noua Zeelandă, a povestit că a observat gâște indiene în zbor peste vârful Everest, vârf cu o înălțime de peste 8.800 de metri. Folosind emițătoare GPS, biologii britanici au înregistrat zborul unor gâște indiene la peste 7.300 de metri altitudine. Dispozitivele atașate pe șapte astfel de păsări, capturate în centrul Mongoliei, au măsurat și accelerația, temperatura corpului și ritmul cardiac al gâștelor.

'Atunci când am analizat ritmul cardiac am observat că acesta creștea rapid odată cu altitudinea. Zborul la altitudini atât de mari este foarte greu', a explicat coordonatorul acestui studiu, Dr Charles Bishop. 'Când am calculat cum ar fi dacă aceste păsări ar urca până la 6.000 de metri și apoi ar rămâne la acea altitudine, am observat că ar consuma mult mai multă energie decât dacă aplică această strategie a urcărilor și coborârilor ajutate de curenții de aer'.

Și mai remarcabil este faptul că păsările nu încearcă să profite de curenții de aer din spate și că nu planează deloc. 'Ele nu-și opresc niciodată bătaia aripilor, iar unul sau două dintre zborurile pe care le-am urmărit au durat până la 17 ore', conform lui Bishop. Bătaia aripilor este o activitate care consumă foarte multă energie, iar la altitudini mari este și mai greu pentru că aerul rarefiat conferă foarte puțină portanță.

Dr. Lucy Hawkes, de la Universitatea din Exeter, care a făcut parte din echipa de studiu, a explicat că gâștele indiene zboară de obicei noaptea 'când aerul este mai rece și implicit mai dens', oferind mai multă portanță.

La rândul său, Dr. Bishop a adăugat că aceste gâște ar putea reprezenta 'pragul superior' al performanțelor de zbor în lumea păsărilor. Aceste păsări 'nu se antrenează și nici nu se aclimatizează înainte de zborul peste Himalaya. Ele ar putea sta pe vârful Everest fără nicio problemă', a adăugat el.

Biologii își doresc ca în cele din urmă să descifreze caracteristicile genetice cu care sunt înzestrate aceste gâște, caracteristici care le ajută să zboare la altitudini atât de mari.