Dinu Săraru a intrat la liceu în Râmnicu-Vâlcea, la Liceul Alexandru Lahovary. În primavara lui 1947 s-a mutat în București, frecventând cursurile liceelor Matei Basarab și Mihai Viteazul. Trei ani mai târziu, a fost angajat la Societatea de Radiodifuziune, mai întâi ca reporter, apoi ca redactor la redacția Cultural unde a lucrat până în 1960. După această dată, a fost angajat în presa scrisă: secretar general de redacție la revista Secolul 20, apoi la Scânteia Tineretului și la Luceafărul. Din 1968 a devenit șef al publicațiilor Televiziunii Române și șef al redacției Culturale a Televiziunii Române (1969 – 1977). În anii ’70 Dinu Săraru devenise un scriitor foarte cunoscut, dar și un factor de decizie, cum se spunea pe atunci, în viața culturală a capitalei. Era director al Teatrului Mic și Teatrului foarte Mic (1977 – 1990), apoi director al Teatrului Național (2001 – 2004).

Romanele sale Niște țărani (1974), Clipa (1976), Dragostea și revoluția (1981) i-au adus faima din primele momente ale apariției lor. Seria romanelor care portretizau țărani și recompuneau atmosfera Slătioarei sale dragi a continuat în 2013 cu volumul Ultimul țăran din Slătioara, „o culegere de povestiri țărănești, povești la care țin foarte mult”, așa cum mărturisea scriitorul.

Preocuparea sa pentru teatru s-a vădit a fi la fel de veche ca și romanele: în 1966 publica Teatrul românesc și interpreții contemporani. În 1973 a scris piesa Al treilea gong, iar în 1997 Crima pentru pământ.

Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii păstrează o serie de interviuri cu scriitorul și dramaturgul Dinu Săraru. Sunt mărturii de istorie personală și generală, cu o mare valoare documentară. Una dintre acestea se referă la perioada în care era tânăr reporter la Radiodifuziune.

„Am asistat la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu în cabina din studioul de concerte din clădirea veche a Radio-ului, când a făcut prima înregistrare pentru Fonoteca de Aur. Eram tânăr atuncea, am fost cu colega mea, Eliza Vasilescu, o fată frumoasă de vreo 21-22 de ani, frumoasă, așa, ca o suedeză; am fost trimiși acasă la Sadoveanu să îl contactăm, să-l invităm să începem niște înregistrări cu Sadoveanu citind. Și-am fost pe jos, din Nuferilor, de-aicea, din Popov, până în Pitarmoș. Acolo era o clădire mare de tot, înaltă, unde stătea Sadoveanu care era vicepreședintele Parlamentului [Marii Adunări Naționale] și un fel de vicepreședinte al țării. Și era toamna târziu și ploua mărunt și pe noi ne-a cam plouat…

Am ajuns acolo, am sunat la ușă, ne-a primit, era cu polițist la poartă, cu personal, cu o subretă, parc-o văd și acuma, ca pe timpuri, așa. Și ne-a primit într-un hol, într-un living cu fotolii aurii imense. Și era cald, ce dârdâisem noi de la Radio până la Sadoveanu [acasă], acolo am fost puși să așteptăm. Și nu venea nimeni și-am tot așteptat și nici nu venea nimeni și nici nu aveam curajul să ne așezăm pe fotolii că eram osteniți. Până la urmă am stat așa, pe un colț de fotoliu, mai mult rezemați decât să stăm. În sfârșit, s-a deschis o ușă, a intrat un domn ușor chel, distins, așa, era Mitru, fratele soției lui Sadoveanu, care era și un fel de secretar particular al lui Sadoveanu și noi i-am spus de ce am venit. Și-atunci el a spus să așteptăm, că o să vină maestrul. Și-am mai așteptat vreo jumătate de oră și nu mai venea maestrul și nu mai sosea nimica și era căldura aia aromitoare, ne-am fi cuibărit în fotoliile alea amândoi, eu într-unul, Eliza într-altul. Eliza era iubita lui Ionel Teodoreanu în epocă și Ionel Teodoreanu, când venea de la procese, trecea pe la Radio – în clădirea veche eram noi -, Secția literară și pe geam, în stradă, că se putea, îi întindea cartoane cu prăjituri lui Eliza, pe care le mâncam noi, bineînțeles, că Eliza nu apuca să mănânce o amandină, săraca, distrugeam noi tot, ca niște termite! Dar eram foarte fericiți că putem să mâncăm prăjiturile lui Ionel Teodoreanu: și cataif și amandine, venea cu ele, de la Casa Nestor. Casa Nestor, unde-i hotelul București acuma, una dintre cele mai luxoase cofetării ale Bucureștilor, mai parfumante, venea toată aristocrația, ultimii aristocrați care se salutau: <prințesă!>, <prințe!>, <domnule prim ministru!> și erau niște jigăriți, niște amărâți, cu hainele roase de molii, de nu știu ce și beau un ceai nenorocit, le tremura mâna pe ceștile alea care erau porțelanuri fine și ei, <prințesă…> <prințesă…>, cu bastoane – parcă-i văd și acuma – cu căciuli jupuite de molii și frumoase, de biber, în sfârșit, era o lume… Ei, de-acolo lua prăjiturile Ionel Teodoreanu, în sfârșit…

Să mă întorc la Sadoveanu. Nu mai venea, până la urmă s-a auzit un scârțâit și după trepte, scara interioară, am auzit cum coboară cineva și am văzut halatul lui Sadoveanu, cum venea și pe urmă se contura personalitatea imensă a lui Sadoveanu… bărbierit proaspăt, c-o față frumoasă, avea capul ăla de medalie aurie și părul alb… Și pe ușa cealaltă, de la parter, a apărut și Mitru, cumnatul lui și noi ne-am ridicat și ne-am înțepenit să-l salutăm amândoi. Nu ne-a răspuns, n-a dat nici mâna cu noi, nici măcar cu un deget cum dădea Carol I, nici cu două. Și atuncea noi ne-am înecat să-i spunem ce vrem să-i spunem, dar ne-a luat-o înainte Mitru și i-a spus el: <Uite, copiii ăștia au venit, de la Radio sunt, să înegistrați niște pagini, ce doriți din opera personală și din ce scriitori mai doriți să citiți…> și el se uita, așa, și pe urmă s-a uitat o dată la noi, cum era el înalt, așa… și eu am zis: <Da, am venit pe ploaie… și-i urât afară> – nu știu ce mi-a venit să zic, dar era urât într-adevăr. Și el a zis că niciodată timpul nu e <urât>, e în funcție de om, timpul e frumos și când plouă, timpul e frumos și când ninge, timpul e frumos și când e soare, depinde de om, dar omul trebuie să știe că timpul e frumos… mi s-a părut așa, că e un fel de punere la punct, așa, elegantă, c-am zis eu, că eram jerpelit acolo și Eliza era cam bine udată de ropotul ăla mărunt de ploaie…

Și n-am mai avut ce să mai spun după chestiunea asta și-atuncea el iar, de sus așa, privind spre noi a zis: <S-o perdut cânele!…> și n-am înțeles… trebuia să fie o justificare la faptul că am așteptat. Și-atuncea Mitru care ne-a văzut nedumeriți a zis: <Știți, maestrul are un câine, cocker de vânătoare și dimineață nu l-am găsit și l-am căutat, de asta ați așteptat și l-am căutat prin toată casa, și pe sus și pe jos și nu l-am găsit și l-a găsit maestrul în cada de baie – era baie îngropată – și ăsta, cockerul, a intrat în apă și făcea o baie dimineața și ăștia-l căutau disperați și nu se putea lipi nimeni de Sadoveanu, că era nervos… <s-o perdut cânele…>

Am înțeles de ce-am așteptat, că <s-o perdut cânele> și am stabilit, Mitru… noi, mai mult ca-n bancul ăla cu papagalul și pisica: era un concurs de numere de circ. S-a prezentat unul care a spus: <Dom’le, sunt și eu în concurs aici, m-am înscris, că am un număr mare, da’ m-am înscris mai-nainte, că artiștii mei sunt mai puțin disciplinați, am un concurs cu un papagal care cântă arii din operă și pisica cântă la pian>. Și ăla, directorul concursului, zice <Chiar așa ?!> <Da ! Păi e pus pe pian, pe un stativ și acolo stă papagalul, cântă, și-l acompaniază pisica la pian>. Și zice: <Ia lasă, dom’le, ia adu-l acuma, ca să nu mai stai…> și i-a adus, a pus papagalul pe pian și pisica a pus-o cu labele pe pian și-a început să cânte pisica arpegii și papagalul cânta arii de operă, ăia au rămas din jur cu gura căscată, au angajat numărul ăsta la circ cu o sumă mare de tot, în fiecare seară se dădea o reprezentație, după ce s-a semnat contractul, ăla mulțumit, a plecat dar s-a întors, zice: <Dom’le, eu vreau să fiu cinstit cu dumneavoastră, în legătură cu numărul meu: să știți că tot pisica cântă ariile, papagalul doar mimează !>… Așa și noi, noi mimam și Mitru vorbea cu Sadoveanu… Și ne-a spus să stabilim când vine la înregistrare și că vine a doua zi la 11.”