Despre cum a dărâmat aceasta mitul exclusivității bărbaților în profesie, despre modul în care aceasta a devenit o mare feministă, vă invităm să descoperiți în rândurile care urmează, în care încercăm să reconstituim portretul unei femei celebre, unice, care și-a dedicat viața unor categorii sociale defavorizate, dar a militat intens și pentru dreptul femeilor la educație, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaților, renunțând să pledeze în meseria pentru care a studiat.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la București, la 25 aprilie 1867, tatăl ei fiind Dumitru Bilcescu, șeful Controlului Finanțelor la acea vreme și bun prieten al familiei Brătianu, iar mama sa, Maria Bilcescu.

Cea care a fost botezată după numele Sarmisegetuza și era alintată „Miza”, avea să manifeste, în copilărie, apucături băiețești, luâdu-se mai mereu la trântă cu baieții lui Brătianu, primind și porecla de „Voinica”.

Până la vârsta de șapte ani a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf.  Sava“ din Capitală.

În 1884 a obținut diploma de Bacalaureat, apoi, după ce și-a dorit să acceadă la cursurile Facultății de Litere de la Paris,  beneficiind de susținerea necondiționată a părinților, se decide să se înscrie la cursurile Facultății de Drept de la Sorbona.

Acest fapt era unul cel puțin inedit în epocă, ea fiind prima fată care participa la cursurile cu profil juridic, spre admirația colegilor ei băieți, însă un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de către profesorii de la Sorbona. Ba chiar, la unul dintre primele cursuri, Sarmiza a fost pur și simplu dată afară de profesorul Paul Sonday, care a zbierat: „Fără femei!… Știința se face între bărbați!“. Apoi, după câteva luni de cursuri, portarul facultății i-a interzis accesul în facultate. În pofida acestor obstacole, românca nu a cedat nicio clipă, fiind însă extrem de hotărâtă să dărme acest tabu, și a afirmat neîncetat că dreptul la educație al unei femei nu poate fi îngrădit, declarând: „Într-o țară în care chiar și pe ușile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteți împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie !“.

După primul ei an de studii, din mulțimea de profesori care nu erau favorabili prezenței Sarmizei la cursurile de Drept, se distinge atitudinea profesorului ei de Drept Civil, Colmet De Santerre, care, dovedind un comportament exemplar, adresându-se studenților, le mulțumește pentru că au acceptat-o printre ei pe studenta româncă.

Susținută puternic și de mama ei, care i-a stat alături în toți cei cinci ani de facultate și-a luat toate examenele cu brio, obținând, în 1887, licența în științe juridice, iar la 12 iunie 1890 a intrat în istorie, devenind prima femeie din lume care, după ce și-a susținut teza de doctorat la Facultatea de Drept, a obținut titlul academic de doctor în Drept al Universității din Sorbona, cu teza „Despre condițiunea legală a mamei în dreptul român și francez“, un document care a promovat ideea egalității femeii cu bărbatul în căsnicie și în privința drepturilor asupra copilului.

Aprecierile finale ale profesorilor săi sunt elocvente: „Neobosită, demnă de toată lauda și cu un comportament ireproșabil“.

A revenit apoi în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea și Bucureștiul – și, implicit dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în organizația avocaților venită din partea unei femei, și, deși inițial conducătorii profesiei nu a știut cum să o interpreteze – în contextul în care la acea vreme dictonul de bază era „inteligenta unei femei este frumusețea sa” -, în cele din urmă au hotărât: „Nu este cu putință de a împiedica petiționara de a fi înscrisă ca avocat“, o decizie care a făcut înconjurul lumii și a stârnit admirație. Trebuie menționat că sprijinul cel mai mare a fost acordat de faimosul avocat si om politic Take Ionescu, acceptarea ei în barou fiind posibilă și prin ajutorul oferit de onorabilul jurist Constantin Dissescu.

Surprinzător, poate, deși avea în față o carieră plină de o potențială strălucire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. Fiindcă mentalitățile erau greu de schimbat, ea era mai mereu ocolită de clienți, astfel că ea înțelege imediat că nu va putea profesa.

A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieții de familie, luptei pentru drepturile femeilor și mai ales actelor de caritate.

La 18 martie 1894 înființează Societatea Domnișoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor, apoi face parte din juriul general al Expoziției Cooperatorilor din țară, expoziție patronată de Altețele Regale.

În anul 1897, se căsătorește cu inginerul Constantin Alimănișteanu, considerat „cel mai distins inginer de mine” iar, mai apoi, avea să devină prietena reginei Maria, căreia i-a predat lecții de limba română și alături de care a susținut concerte de pian.

În anul 1898, Sarmiza Bilcescu – Alimănișteanu devine mama unui băiețel, pe nume Dumitru, pe care l-a adorat și în jurul căruia s-a construit întreaga sa viață, o dragoste învățată de la mama sa, care la rândul ei și-a sprijinit fiica cu o dragoste nemărginită.

Interesant este faptul că, în anul 1901, s-a înregistrat a doua cerere de admitere într-un barou din România din partea unei femei, tot în Baroul Ilfov, însă solicitarea Elenei Popovici, a fost respinsă !

Sarmiza Bilcescu a militat pentru înființarea de centre pentru lucrul costumelor naționale, „ateliere de cusătorie”, mai cu seamă în mediul rural, dovedind un patriotism ieșit din comun. Elocvent în acest sens este faptul că ea trimitea costume naționale unor doamne importante din afara granițelor țării sau tablouri ce conțineau imagini din țară, toate acestea ajutând la crearea unei bune imagini a țării. Sarmiza Bilcescu avea însă să fie susținută în acțiunile sale și de soțul ei, la rând-i un mare patriot, care din nefericire, se stinge din viață în anul 1911.

În anul 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un organism menit să pună în valoare importanța și frumusețea îndeletnicirilor și tradițiilor din mediul rural. Sarmiza Bilcescu își petrecea câteva luni pe an la Căscioarele de Călărași – fiind extrem de apreciată pentru sprijinul acordat pentru viața de zi cu zi a țăranilor -, dar, în egală măsură, se implica și în multe proecte din Muscel, loc în care era la fel de iubită pentru contribuția la viața comunității.

Ea a fost însă de un real sprijin și pentru studenți, împlicându-se în înființarea de cămine și cantine pentru aceștia, mai ales pentru studenții de la Drept, însă a avut o contribuție importantă și în proiecte de sprijin al educației pentru copii, în general.

A fost Președinta Federației Femeilor Universitare, a intrat chiar și în politică candidând în anii ’30 pe listele Partidului Național Liberal, a fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru sprijinul acordat celor din jur și pentru nenumăratele acte de caritate, a fost supranumită „mama celor necăjiți și lipsiți, sprijinul studențimii“.

În anul 1935, a ieșit din viața publică și s-a retras la Românești-Muscel, unde a trecut la cele veșnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcesu a fost înmormântată în costum popular național și a lăsat prin testament, suma de 25 de milioane de lei, pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.

Fiul ei, Dumitru Alimănișteanu, la rându-i devenit membru al P.N.L., devine, în anul 1933, deputat, apoi subsecretar de Stat la Finanțe, în 1936, pentru ca mai apoi să se îndepărteze de grupul liberalilor brătieni și să se alăture fracțiunii liberale conduse de Gheorghe Tătărescu. Dumitru a deținut funcția de ministru de Finanțe în guvernul Petre Groza pentru doar o lună, fiind supus presiunilor de a demisiona, fapt care a și avut loc la 11 aprilie 1945.

Pe moșia de la Bilcești, jud. Argeș, sat situat lîngă Câmpulung Mușcel, Dumitru Alimănișteanu a organizat câteva ferme model și a ridicat, în perioada 1938-1943, un conac impozant, în stil românesc, cu zidărie din piatră și cărămidă aparentă, cu acoperiș din șindrilă, proiectat de arhitectul Octav Doicescu, intenționînd să-l transforme într-un azil pentru bătrîni. În 1947, a fost nevoit să doneze Academiei moșia de la Bilcești, care a funcționat ca stațiune pomicolă de cercetare pînă în anul 2002. Conacul, gândit și ca o reședință pentru Regele Mihai, în cursul partidelor sale de vânătoare din zonă, a fost naționalizat, ajungând casă de odihnă și distracții pentru nomenclatura comunistă, Nicolae Ceaușescu apreciind locul în mod deosebit, după cum se spune.

Dumitru Alimănișteanu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, moment rămas în istorie su denumirea de „noaptea demnitarilor”, alături de alți 69 de foști miniștri din perioada interbelică și a fost închis la Sighet, unde a stat până în 1955.

În anul 1959 a fost rearestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, trecînd prin închisorile Sighet (a fost unul dintre puținii supraviețuitori ai acestei închisori), Pitești, Ocnele Mari, Galați, Jilava, Botoșani.

A fost eliberat la 19 septembrie 1963, iar 10 ani mai târziu a murit în anonimat, la București, în urma unui foarte suspect accident de tramvai.

În prezent conacul din Bilcești se află într-o avansată stare de degradare, ca urmare a unui incendiu care s-a produs în 1999 și a faptului că de atunci nu a mai fost refăcut, în ciuda faptului că este declarat monument istoric.

Răzvan Moceanu, RADOR